Capitolul 2 – Țara rădăcinilor noastre (Italia)

capitolul moldova - tara din vis
Capitolul 3 – Țara din Vis (Moldova)
November 3, 2019
capitolul 1 - tara din vis
Capitolul 1 – Vlad Țepes (SUA)
November 5, 2019

Capitolul 2 – Țara rădăcinilor noastre (Italia)

capitolul 2 - tara din vis

Țara rădăcinilor noastre

M-am dus la culcare târziu.

– Liniștește-te și închide ochii, se vede că tu nu ești destul de obosit cum eram noi când mergeam la școală și făceam atâtea alte treburi, îmi repetă mama și în această seară înainte să adorm.

Închid ochii, sunt obosit, și mă acopăr cu cearșaful până la gât. Liniștea și căldura patului meu mă îmbrățișează și mă afundă într-un întuneric binevoitor. Un dragon mare, înfiorător, cu nouă capete, cu ochii mari deschiși, dar blânzi mă ia pe aripile lui și mă duce în zbor departe, departe. Ce frumos este să zbori… Îmi place să zbor și să privesc de sus. Deodată, mă lasă domol într-un sătuc. E liniște. Se apropie de noi doi copii, nu prea veseli, ca și când nu ne-ar vedea. Se întorc de la școală, flămânzi și mă surprinde că mânuțele lor sunt roșii și umflate. Nu se opresc să se joace. Se duc cu pași lenți, dar siguri, spre câmpul din apropierea satului. Încep să-și ajute părinții la strâns porumbul. Cât este de interesant… mi-ar plăcea și mie să pot să fac treaba asta. Vorbesc puțin și își spun pe nume: „Maria” și „Ionuț”. Le-aș spune și eu că mă cheamă Doru. Uneori, mami îmi zice Doruleț. Nu pare să mă vadă, și mie nu mi se pare că e greu de făcut ceea ce ei fac: rup știuleții de pe coceanul de porumb, nu îi dezvelesc de pănuşi și îi aruncă într-o grămadă. Grămada de păpușoi, cum se zice pe la ei, în Moldova, devine tot mai mare. Se vede pe feţele lor că le place ceea ce fac și că părinții sunt mulțumiți. Totul în jur este veștejit, adie o mireasmǎ de frunze uscate şi de fructe coapte. Nu pricep toate cuvintele lor, dar reușesc să intuiesc câte ceva în legătură cu porumbul, cartofii, animalele lor de acasă și ce vor face în ziua de mâine. De ceea ce sunt sigur este că au programat împreună cina din seara asta, se va mânca mămăligă cu lapte și cu brânză. Ce bună este, prefer și eu asta mai mult decât orice!

Sunt o familie simplă și frumoasă și rămânem în compania lor sâmbătă și duminică. Nu se merge la școală, dar cei doi copii ies dimineața cu vacile la păscut. E frumos și interesant cum animalele ascultă de copii. Le duc acolo unde iarba este mai mare și încă verde, se plimbă de colo-colo… parcă se îndepărtează cam mult de sat. Se apropie seara, și eu nu sunt obișnuit să stau singur fără părinții mei. Copiii însă se iau cu joaca, se tăvălesc, se ceartă, se iau la întrecere, se joacă cu tot ce au la îndemână: cu bâtele, cu biciul… Nici nu se gândesc că se apropie o mare primejdie. Odată cu lăsatul serii, se apropie de ciurda lor lupii cei flămânzi din pădurea din apropiere. Oricum, pentru siguranța lor și din obișnuință, copiii au cu ei patru câini credincioși și curajoși, care au simțit deja pericolul. În ajutorul lor se apropie și cei patru protectori: Agness, Esedra, Patrik, Pumnul-de-Fier. Printr-o ceață groasă au ajuns lângă ei cinci lupi și cinci hiene. Lupii încep să atace cele mai grase vaci. Protectorii scot săbiile lor magice. Apasă pe butoane, și lupii încep să ardă. Alți lupi vor să atace protectorii, dar ei, de la alte butoane, împrăștie venin peste lupi, iar ei rămân fără păr, după care se topesc pe pământ. Hienele, mai inteligente, se feresc și fug cât le țin picioarele. Copiii și vacile lor sunt salvați. Noi, copiii, suntem luați pe sus de Dragonul cu nouǎ capete care se îndreaptă spre casă. Cu una dintre cele nouă voci, Dragonul ne spune că ne oprim în apropiere, în ținutul istoric numit „Bucovina”. Este chiar frumos pe aici. Pe o cărare, spre vale, Ionuț are o idee năstrușnică: ar vrea să culeagă ciuperci și să facă o mare surpriză părinților. Zis și făcut! Într-un tufiș însă Ionuț se înțeapă într-un ghem de scai, un mic și fricos arici.

– Maria, uite cine s-a speriat de noi! Ce mic este… sărăcuțul! S-o fi rătăcit. Hai să-l ducem acasă la noi!

– Nici să nu te gândeșți, răspunse Maria. El vrea să-și caute părinții. Poate are și alți frățiori. Hai să-l ajutăm!

Ariciul speriat se rostogolește de pe deal și sare peste un foc aprins de oamenii de la câmp. Sigur, astăzi, acei țărani au pregătit și au mâncat slănină friptă ca acasă la bunicul. Țepii lui au simțit căldura jarului, dar această căldură nu i-a făcut rău, ba, dimpotrivă, țepii săi au devenit albi, iar la întuneric, fosforescenți și, în mod miraculos, au prins puteri supranaturale. Țăranii se întrebau nedumeriți de unde a sosit acest arici. Au văzut cât este de mic și s-au îngrijorat şi ei pentru el. Au început să caute prin tufișuri alți arici. După vreo oră, i-au găsit în mijlocul codrului pe mama sa, pe tatăl său și pe cei doi frățiori mai mici. Ariciul nostru se luminǎ dintr-odată, toate acele sale au devenit atât de puternice că luminau tot codrul. Pe loc, micul arici a înțeles și faptul că cei doi copii sunt în mare pericol și merg împreună în mare grabă să avertizeze Dragonul. El are o mare responsabilitate, prin urmare, ne salvează și ne poartă în zbor în locuri și mai îndepărtate. Ne oprim din zborul nostru într-o mică regiune de deal, plină de iarbǎ verde. Peisajul care ne înconjoară este tot verde, plin de arbori înalți, pomi fructiferi, păduri, aer curat, persoane tăcute și harnice. Se duc de colo-colo să cumpere, să vândă produse agricole bune, lucruri de artizanat frumoase, îmbrăcăminte interesantǎ și coloratǎ.

Dragonul ne zice, cu altă voce, că suntem în zona Maramureș, o zonă în care nu locuiesc foarte multe persoane, dar, spre bucuria noastră, întâlnim alți copii în uniforme școlare. Continuăm să îi însoțim în drumul lor spre casă. Vedem dintr-odată, în apropiere, o bisericǎ interesantă, toată făcută din lemn, mai mult înaltǎ, foarte înaltă, decât largă. Vremea a făcut că lemnul de construcție să devină închis la culoare, dar tot frumoasă este această bisericǎ.

Copiii singuri, ștrengari și bucuroși nu sunt atenți cum merg pe stradă. Sub ochii noștri, băiețelul cade și își juleşte genunchiul. Toată bucuria lor se preschimbă în tristețe și suferință. Micul nostru arici îl vede, se întristează și el la cele văzute, dar se luminează dintr-odată, iar rana prietenului nostru din Maramureș se vindecă ca prin minune.

În jurul bisericii sunt mulți copii care se joacă. Intrăm şi noi în bisericuțǎ, ascultăm rugăciunile. Printre versuri și cântece recunosc doar rugăciunea „Tatăl nostru”, pe care o recităm cu toții în cor. Mie îmi place mai mult „Îngerașul”, pe care l-am învățat într-o vacanță de varǎ de la bunica mea, Maria.

Simțim cum foamea ne face să ne pierdem atenția. Cei doi copii în uniformă de școală fac cunoștință cu noi și ne invită în casa lor.

– Salut! Mă cheamă Ștefan, am zece ani, sunt în clasa a IV-a și mă ocup și de treburile de acasă. Ea este vecina mea, Cătălina. Voi?

– Ciao! Eu sunt Doru, iar ei sunt prietenii mei din Moldova: Ionuț și Maria.

Povestim despre școala lor și despre câte teme au pentru acasă. Dacă ei nu fac temele pentru a doua zi, la școală primesc pedepse de care eu nu am mai auzit. Ei nu prea pot înțelege cum noi nu avem libertatea să mergem singuri la joacă sau să fim responsabili de diferite treburi în familie. Cătălina și Ștefan ne povestesc bucuroși cât de mult se joacă în grădinǎ și în parcul din apropiere… de-a v-ați ascunselea, șotron, mingea, coarda, elasticul, hoţii si vardiştii și telefonul fără fir cu prietenii de pe stradă. Eu aș vrea să le arăt câte jocuri știu pe calculator, câte am pe tabletǎ și pe telefon, dar nu le am cu mine.

– Țineți-vǎ bine, vă duc în zona Munteniei! urlă la noi cu o altă voce prietenul Dragon.

Survolăm câmpiile frumoase, străbătute de multe pârâuri şi râuri. Văd un câmp galben plin de floarea-soarelui, apoi altul, plin cu porumb înalt. Vedem apoi multe avioane mari și mici că-și iau zborul sau altele că aterizează, diferite castele, case colorate, blocuri înalte, lacuri și un râu care șerpuiește dintr-o parte în alta a orașului, pare un loc de vis!

– Este Bucureștiul! completează cu aceeași voce Dragonul nostru entuziasmat.

După un timp, ne apucă o foame de lup. În depărtare vedem o căsuțǎ colorată și îmbietoare. Ne oprim și intrăm. Chiar dacă de afară pare micuță, odată intrați, avem în fața noastră o cameră foarte mare, înaintăm destul de mult până când întâlnim o bătrânică plăcută și drăguță.

– Bunǎ ziua, copii, parcă sunteți flǎmânzi. Vreți să veniți cu mine în bucătărie? Voi mâncați ceea ce eu vǎ pot oferi și îmi povestiți ce căutați așa de mici și de frumoși pe aceste locuri și pe la casa mea. Vreți?

– Da! Fără să stăm prea mult pe gânduri, ne așezăm în jurul mesei rotunde din bucătărie și, de pe sobă, bătrânica ne aduce o oală din pământ, plină cu sarmale calde. Au un miros foarte tare de cimbru și de mărar, condimente pe care le recunosc din grădina bunicii mele Lenuța. Înfometați, începem să mâncăm. Foaia de varză albă este moale și grasă. De la prima îmbucăturǎ ne ustură limba de câtă sare și ardei iute aveau în ele. Bătrâna, satisfăcută, râde și se transformă într-o femeie urâtă, hidoasă, o oribilǎ vrăjitoare. Toți suntem speriați și începem să urlăm până când Dragonul nostru ne-a auzit. A venit în grabă, a oprit-o pe vrăjitoare și ne-a salvat. Ionuț aruncă apă peste vrăjitoare și imediat se transformă într-o broască de aur. Broasca ne rugă să o luăm cu noi în drumul nostru, sǎ nu o lǎsǎm singurǎ, cǎ ne va fi de folos.

Când s-a înserat, Dragonul nostru care nu are somn niciodată ne-a luat pe sus și ne-a arătat alte locuri luminoase, colorate, cu munți și dealuri. Nu departe se văd printre vârfuri de munte turnurile unui castel. Predomină culorile alb și roșu. Cu o altă gură, Dragonul ne zice:

– Să știți că suntem pe meleaguri transilvănene, adică în acea zonă care traversează pădurea. Curioși, intrăm în castel și înțeleg imediat că este reședința voievodului Vlad Țepeș. Despre el ne-a povestit la toată clasa de copii italieni, români, marocani, egipteni şi din Peru, care sunt colegii mei, doamna învǎţǎtoare de la cursul de Limbǎ, culturǎ și civilizație română. Suntem singuri și cuminți. Deodată auzim niște zgomote… pare a fi chiar rǎgnetul unui alt dragon și nu greșim prea mult. În grabă facem un plan.

– Hai să fugim spre dreapta!

– Nu! Mai bine la stânga, pe scări, apoi, pe acea poartă deschisă care duce în spatele castelului.

Ieșim din castel cât putem de repede și vedem că dragonul ne urmărește, însă noi continuăm să fugim și mai tare. Afară este aproape întuneric, nu vedem aproape nimic. Ariciul se apropie și ne luminează calea cu acele lui. Sărim în spatele Dragonului, care, cu o altă voce, tot puternică, ne spune că trebuie să ne ținem bine. Ne arată numai de sus, de la înălțime, Ulpia Traiana Sarmizegetusa din Hunedoara și ne zice:

– Vedeți jos acele ruine? Sunt urmele unei civilizații care demonstrează rădăcinile rădăcinilor voastre, ale moșilor și ale strămoșilor voștri, dacii și romanii. Aici se ridicau zidurile capitalei, Sarmizegetusa.

– Dacă vreți, eu pot să vă ajut să retrăiți câteva minute pe aceste meleaguri, așa cum trăiau strămoșii voștri, dacii și romanii, zise broasca de aur.

– Nu pot să mă opresc, răspunse Dragonul, dar mai ales pentru că știu de ce poți să fii în stare dacă îți redăm puterile, broască de aur!

Dragonul ne duce mai departe în zbor spre un ținut cu dealuri și câmpii, aproape de o apă foarte mare, în Dobrogea. Cu o altă gură, Dragonul ne spune că acum vedem Marea Neagră și că ne duce să vedem și o altă zonă din apropiere care se cheamă „Delta Dunării”. În depărtare se vede Farul și, curioși, ne apropiem de mare, ca să înțelegem mai bine cum este făcut. Din apă se aude o voce:

– Lăsați-mă să trăiesc în marea mea și vǎ voi îndeplini trei dorințe, se aude vocea unui mic peștișor roșu care nu voia să fie pescuit.

Imediat am împărtășit dorințele noastre.

– Eu vreau să locuiesc împreună cu bunicii mei, zice Cătălina.

– Eu vreau să am numai rezultate foarte bune la școală, zice Ionuț.

– Eu îmi doresc să se polueze din ce în ce mai puțin în jurul nostru, zice Ștefan.

Peștișorul promite îndeplinirea dorințelor și se îndepărtează înotând, fericit să-și regăsească și să trăiască în larg cu familia lui.

– Este foarte frumos aici, mi se pare ca visez. Încă o etapă din vis s-a terminat cu bine.

Dragonul ne duce pe toți cei cinci copii în zbor spre un loc de câmpie și dealuri line, cu trei râuri care împart pământul în trei părți cu frumoase culturi de viţă-de-vie. Câte culori de toamnă sunt în jurul nostru și câte miresme ne îmbie…

– Aici este Crișana, ne oprim să ne odihnim, ne strigă cu o voce veselă Dragonul nostru. Râurile pe care le auziți susurând sunt Crişurile. Câtă istorie știu ele, câte fapte au văzut apele lor în timp și nu vi le pot povesti vouă… Dar voi, fiind așa de cuminți cum sunteți, le puteți citi în cărțile noastre românești.

Dragonul  nostru ne vrea într-adevăr binele și nu ne lasă să pierdem timpul, dimpotrivă, ne urcă iar pe aripile lui puternice și ne poartă aproape, într-o provincie în care vorba oamenilor este rară și destul de diferită de cea pe care noi o știm. Oamenii între ei se înțeleg, dar eu cu greu intuiesc ce-și spun. Din loc în loc se aud melodii vesele, voci frumoase urmate de hore în care sunt uniți bărbați, copii și femei, toți gătiți de sărbătoare.

– Aici este Banatul, o zonă cu mai multe influențe, în care se împletesc obiceiurile și tradițiile oamenilor de peste tot, ne explică Dragonul, și noi îl ascultăm mirați și plăcut impresionați. Ariciul se luminează dintr-odată și ne ajută să vedem mai bine spectacolul de culori și sunete de jos.

Cu o altă voce, cu cea de la al nouălea cap, Dragonul ne spune cu mult calm și melancolie:

– Dragi copii, sunteți cuminți și buni. Povestea voastră a început de la Doruleț, el fiind tot timpul curios și despicând firul în patru la tot ceea ce îi spune mama lui. Pe tatăl său îl vede mai puțin pentru că lucrează mult și este tot timpul obosit. Când poate, în vacanțe, Doruleț petrece mult timp și la bunici la țară. Să rămâneți prieteni, să vă căutați mereu și să vă faceți cât mai mulți prieteni în cât mai multe părți ale lumii. Acum, ceea ce vreau să vă mai arăt și care vǎ va lega este ținutul care se află lângă cel mai mare și mai puternic râu. Râul se numește Olt și traversează cei mai înalți munți… Carpați. În această provincie istorică, numită, așadar, Oltenia, s-au născut mulți oameni importanți și care au dus mai departe, prin faptele lor, prin operele lor, imaginea unui popor și a unei țări de vis, România. Căutați în cǎrţi, citiți și scrieți și voi mai departe despre aceasta Ţară de legendă și despre acest Popor de dor.

– Doru, Doruleț? Este destul de târziu, nu vreau să întârzii la școală. Hai, trezește-te, ți-am pregătit micul dejun așa cum îți place ție… o să dormi mai mult sâmbătă și duminică.