Capitolul 1 – Vlad Țepes (SUA)

capitolul 2 - tara din vis
Capitolul 2 – Țara rădăcinilor noastre (Italia)
November 4, 2019

Capitolul 1 – Vlad Țepes (SUA)

capitolul 1 - tara din vis

VLAD ȚEPES

Cățărat pe peretele de piatră, printre spațiul gratiilor de fier, Vlad putea privi spre omătul gros care se așeza în valuri peste pământul înghețat. Vântul tot mai puternic se strecura de parcă voia să îi lovească fața, cu răutate. Mintea lui se întreba oare ce se întâmpla în împărăția lui…

***

Pe holul castelului gol, cufundat în întunecime, doi dintre nobili se plimbau printre portretele vechilor regi, frământându-se cu privire la cine va fi următorul pe tron.

– Mă întreb, ce va deveni regatul fără Vlad? a spus cel mai tânăr.

– Sincer, nu știu, a oftat celălalt. Cred că regatul o să aleagă un nou domnitor.

Perechea a continuat să meargă pe holuri și, în timp ce se apropiau de camere, cel mai în vârstă a vorbit:

– Am o durere de cap infernală. Trebuie să te las. Noapte bună!

Cel mai în vârstă se îndreptă spre camera lui și, în timp ce intra, îl strigă pe servitor:

– Ionuț, te rog să pregătești un ceai de tei pentru mine. Am o durere de cap insuportabilă!

– Da, stăpâne Iancu, spuse servitorul.

În timp ce slujitorul se îndrepta spre bucătărie, bătrânul nobil, Iancu, se uită pe fereastră la ținutul rece și înzăpezit. Ridurile i se adânciră într-un suspin trist, iar ochii albaștri străluceau în luciul ferestrei. Își mângâie barba albă și își ajustă ochelarii. A rămas nemișcat până când servitorul se întoarse în cameră cu un ceainic și cu o ceașcă de ceai fierbinte. O bău pe nerăsuflate și încercă să se calmeze, ca să se poată odihni, după atâtea zile de zbucium.

În camera de la etajul inferior intră nobilul mai tânăr. Deși era noapte, strigă aspru către slujitor:

– Alexandru! Pregătește-mi baia. ACUM!

Slujitorul sări la auzul cuvintelor răstite ale stăpânului său și se îndreptă spre vatră pentru a aduce apa caldă pentru baie.

– Da, stăpâne.

Tânărul nobil, Răzvan, se îndreptă spre oglindă și zâmbi:

– Sunt atât de chipeș, se gândi el în timp ce își privea chipul.

Avea ochii verzi și părul creț, negru-brun. Se întoarse spre focul care pocnea în șemineu, cu portretul ornat al lui Vlad Țepeș deasupra lui. Dădu jos tabloul și îl aruncă în foc, unde flăcările îl înghițiră îndată.

– Este timpul pentru un nou conducător și un nou regim, spuse în șoaptă. Cineva ingenios și divin… Hmmm, da, cineva așa ca mine… Cu siguranță aș fi în un domnitor mai potrivit.

În timp ce chipul lui Vlad ardea încet și se transforma în cenușă, Alexandru s-a grăbit să anunțe:

– Atotputernicule Răzvan, fie-ți numele înălțat, baia Domniei Tale e gata.

Cu un zâmbet malefic pe buze, cu o bucurie neînțeleasă într-un regat fără domn, Răzvan începu să își imagineze cât de măreață va fi Țara Românească cu el conducător.

A doua zi dimineața, nobilii se înfruptară cu un mic dejun copios, cu pâine proaspătă de grâu, ouă fierte, fructe de pădure, lapte de capră și unt proaspăt bătut. Era ziua în care prințesa urma să reapară în societate după ce se izolase, să-și jelească logodnicul exilat. Justina Szilágyi de Horogsze era din familia nobiliară a Ungariei, o frumoasă nobilă cu părul de abanos și ochii alunii. Cu doar câteva zile înainte de nunta lor, Vlad, logodnicul ei, fusese condamnat la exil. Deși era încă evident în ochii ei că era adânc întristată, Justina își ridică capul și intră în sala de mese. Se făcu o liniște de mormânt, făcând camera să pară goală și ecoul fiecărui pas se auzi, străpungând inimile celor prezenți. Răzvan rupse liniștea de mormânt și spuse cu glas îndurerat:

– Îmi pare rău, doamnă.

Apoi, ceilalți, pe rând, își aduseră omagiile și consolările. Domnița Justina, o femeie plină de grație, mulțumi tuturor și îi îndemnă să își continue micul dejun.

După micul dejun, Răzvan și Iancu se întâlniră în camera de armură.

– Mă duc într-o călătorie de vânătoare, anunță Iancu. Dacă vrei, hai și tu!

Ajungând în grajd, își pregătiră caii și porniră spre pădure. Datorită zăpezii care acoperea tot ce era negru și murdar, peisajul din jurul castelului deveni mirific. Satul mic crea un contrast puternic cu întinderea dealurilor acoperite de copacii grei de nea. Satul părea ca un pui mic, fără apărare, cu excepția castelului din apropiere, care părea a fi o ființă uriașă, amenințătoare, gata să-i atace pe cei care ar îndrăzni să se ridice împotriva sătucului.

Cei doi călăreau ritmic împreună, alături de slujitorii lor. Intrară pe poteca forestieră acoperită cu zăpadă și o urmară până au ajuns adânc în mijlocul pădurii. Iancu, care conducea grupul, își opri armăsarul negru și coborî. După ce dădură frâiele slujitorilor, își luară arcurile și săgețile și porniră înspre terenurile de vânătoare. Grupul se despărți și se împrăștie prin adâncimile pline de tufișuri. Iancu se ghemui în poziție de vânătoare, uitându-se după niște urme de cerb. La o sută de metri distanță, Răzvan făcu la fel. După aproximativ o jumătate de oră, Iancu descoperi în sfârșit un cerb care pășea liniștit lângă un izvor unde zăpada era topită, și câteva fire de verdeață ieșiseră la suprafață. Era un cerb impunător, cu o piele maronie, cu pete albe pe frunte.       

– Blana lui frumoasă va fi o haină fină pentru soția mea, spuse Iancu.

Își pregăti arcul și săgeata, dar cerbul părea a fi prea departe. Păși încet înainte, cu săgeata pregătită și se apropie de cerb. Dintr-odată, Iancu simți o smucitură și o durere cruntă îi pătrunse în coapsă. Căzu la pământ îndurerat și încercă să strige. Doborât de durere, ridică capul și văzu că zăpada albă din jur era acum pătată de un roșu-aprins. Îi văzu pe ceilalți nobili și slujitori alergând spre el, iar apoi totul se întunecă în fața ochilor.

Iancu se trezi în confortul camerei sale din castel. Era amețit, dar simțea încă o durere ascuțită în coapsă. Alături de el se afla servitorul său de încredere, Ionuț, și soția sa, Elisa. Când își dădu seama că Iancu se trezise, Ionuț strigă către doctorul aflat în apropiere:

– Domnia Sa s-a trezit!

Sunetul vocii slujitorului îi trecu prin urechi ca o săgeată, iar durerea cruntă din coapsă îl făcu pe Iancu să se trezească de-a binelea. Trase înapoi pătura și văzu că coapsa îi era învelită strâns în tifon. Atunci își aminti cu claritate de ceea ce se întâmplase la vânătoare. Tocmai atunci medicul începu să vorbească.

– Ai fost adormit de treizeci și șapte de ore. Începusem să ne facem griji, spuse medicul apropiindu-se de noptiera de lângă pat. Cum te simti? Îți amintești ce s-a întâmplat?

– Da, tocmai încercam să îmi aduc aminte…, șopti Iancu. De ce mă doare așa de tare coapsa?

– Este aici cineva care ar dori să vă explice totul, răspunse medicul în timp ce îi verifica bandajele. Ei, rana arată bine deocamdată. Îl voi trimite imediat.

După ce doctorul a plecat, soția lui Iancu încercă să îi ofere un ceai fierbinte, liniștitor, când se auzi o lovitură puternică la ușă. Ionuț deschise ușa grea, și Răzvan intră ca un vârtej în cameră, strigând:

– Oh, Iancule! Îmi pare atât rău!

Răzvan se apropie de patul prietenului său și, cu o voce tremurândă, povesti:

– Am văzut un cerb superb și am vrut să-l folosesc pentru a-mi face o haină de blană drăguță, așa că am început să îl urmăresc. Când am tras cu săgeata, degetele mi-au alunecat și… și am ratat ținta… Nu te-am văzut că ești și tu chiar acolo… Te-am auzit doar când ai strigat de durere și atunci eu și servitorii am venit la tine. Abia în acel moment mi-am dat seama că săgeata mea te-a rănit pe tine! Am pus slujitorii să îl anunțe repede pe medicul castelului și apoi ei te-au transportat într-o căruță înapoi la castel. Ai rămas inconștient acum aproape o zi și jumătate. Am crezut că vei muri și eram atât de trist… M-am bucurat mult când am auzit că te-ai trezit, că ești în viață!

Răzvan a continuat să vorbească până când Iancu îl opri cu un gest.

– Înțeleg, spuse el, și te iert.

Răzvan, cu un rânjet prefăcut, dădu din cap în semn de mulțumire și ieși din cameră.

– Ce drăguț din partea lui că a venit să își ceară scuze! spuse Elisa.

– A fost un accident, se putea întâmpla oricui… am mari speranțe pentru acest tânăr nobil, spuse Iancu cu un zâmbet care trăda durere. Dacă este smerit și dispus să învețe, are foarte mult potențial.

A doua zi, Iancu se simți mult mai bine decât în ​​noaptea precedentă. Decise să se alăture nobililor castelului pentru prânz, cu ajutorul unei cârje și cu ajutorul servitorului. Ceilalți se bucurară să-l vadă la masă. După atâta timp în pat, masa i se părea copioasă – rață prăjită, carne de miel împănată cu legume și mămăligă fierbinte, precum și nelipsita țuică îmbătrânită din pivnița castelului… Toate arătau delicios. În timpul mesei, nobilul-șef, un bărbat pe nume Nicolae, anunță că este cineva care dorește să se adreseze de urgență Consiliului nobililor (consilierii principali ai regelui, inclusiv domnița) cu privire la un subiect foarte delicat. Era vorba despre căpetenia Poporului Țării Românești (PTR).

– Mă întreb despre ce este vorba, a șoptit Răzvan în urechea domniței.

– Să avem răbdare și vom vedea la întâlnire, a răspuns Iancu care se afla în apropiere.

În acea seară, toți nobilii s-au adunat în marea cameră de consiliu, curioși de subiectul important care urma a fi discutat. Toată lumea era așezată, iar nobilul Nicolae intră și se așeză pe scaunul din mijloc, alături de domniță. Dregându-și vocea și străpungând câteva priviri cu ochii lui aprinși, Nicolae reuși fără prea mult efort să îi facă pe toți să păstreze liniștea. Apoi începu:

– Onorați nobili și onorată prințesă Justina, mă adresez Domniilor Voastre cu respect într-o chestiune importantă. PTR mi-a atras atenția că oamenii sunt foarte preocupați de un lucru grav. Acest subiect a provocat neliniște multă și chiar au început câteva revolte în satele Țării Românești, iar noi trebuie neapărat să facem ceva în acest sens. Pentru a prezenta această problemă în detaliu, însuși căpetenia PTR a sosit aici să discute cu dvs.

Nicolae s-a ridicat de pe scaun în timp ce audiența a început să murmure. Foșnetul era tot mai mare și toți se întrebau ce ar fi putut fi atât de important încât însuși căpetenia PTR a trebuit să bată atâta drum până la castel, de la conacul său din Giurgiu. Căpetenia PTR, un bărbat chipeș pe nume Luca, s-a deplasat spre platformă pentru a se adresa adunării.

– Bună ziua, stimați nobili din Țara Românească! Am venit tocmai din Giurgiu pentru a vă informa într-o chestiune delicată. Informatorii mei mi-au atras atenția că țăranii sunt neliniștiți și cer un nou domnitor. Întrucât fratele lui Vlad, Radu, se află într-o locație necunoscută din Imperiul Otoman, iar Vlad nu are niciun moștenitor, poporul dorește ca noi, nobilii, să alegem trei bărbați potriviți ca să conducă regatul. Trebuie votăm, pentru ca unul dintre acești nobili să conducă cu vrednicie poporul Țării Românești. Cine are sprijinul majorității va deveni parte din acest grup de conducători. Deci, în această seară, trebuie să hotărâm o zi anume în care îi vom alege pe cei trei bărbați, astfel încât poporul să fie liniștit, să știe că se află pe mâini bune. Până la ziua alegerii, puteți discuta cu privire la cei vrednici de a fi aleși, iar apoi, împreună, vom hotărî ce e mai bine pentru țară. Vă mulțumesc.

În timp ce nobilul se retrase deoparte, Nicolae se ridică din nou și vorbi:

– Am decis, împreună cu prințesa, că alegerea celor trei nobili va avea loc peste trei zile. Oricine dorește să ocupe acest scaun trebuie să se asigure că are destule mâini care se vor ridica în favoarea sa. Dacă vreți această onoare și, deopotrivă, această povară, fiți gata în trei zile, pentru că atunci îi vom alege pe cei mai buni dintre noi. Dumnezeu să vă lumineze!

A doua zi, Răzvan organiză în grabă o petrecere și îi invită pe mai mulți tineri nobili. Când ajunseră la masă, fură invitați să ia loc, iar Răzvan se așeză în capul mesei. Îmbrăcat într-o pelerină boierească roșie, el se adresă grupului de nobili:

– Tineri nobili, am convocat împreună această întâlnire pentru a aborda problema alegerii noului domn. Aș dori să mă prezint cu umilință la alegeri, considerând că sunt un candidat vrednic de a face parte din grupul celor trei aleși. Aș dori să fac din Țara Românească o adevărată țară faimoasă în toată lumea, ca țara din vis. V-am rugat să veniți aici pentru a mă ajuta să fac o listă cu ceea ce trebuie schimbat, cu toate lucrurile care pot fi făcute pentru ca țara noastră să devină mai bună.

Un tânăr nobil, care era cunoscut a fi un om sarcastic și răzvrătit, se ridică și spuse:

– Cred că ar trebui să mărești dările pentru țărani, nobile. Asta le-ar arăta cât de important e să muncești din greu și îi va face să fie mai harnici, să nu lenevească. Bineînțeles, acest lucru va aduce beneficii întregii curți, fiindcă vom avea mai mulți bani pentru a construi o țară mai bună!

Nobilul se așeză în aplauzele colegilor săi.

– Foarte bine, spuse Răzvan, îmi place ideea asta. Altcineva?

Un alt nobil tânăr s-a ridicat și a spus solemn:

– Trebuie să le cerem țăranilor să muncească mai multe ore pe zi și să doarmă mai puțin. Trebuie să îi facem să își folosească toată energia spre folosul țării. Salariile slugilor sunt prea mari și muncesc prea puțin. Trebuie schimbată situația asta.

– Sigur, putem să ne gândim cum să facem acest lucru, a răspuns Răzvan. Pot să am încredere în sprijinul tău?

– Da! strigară aproape toți într-un glas.

– Bine, atunci, ne vedem la vot în două zile, spuse Răzvan cu un aer de încredere.

A doua zi, niște nobili mai în vârstă s-au adunat în camera consiliului pentru a vorbi despre viitoarele alegeri. Nicolae se afla în această adunare și luă cuvântul. El îi întrebă pe nobili:

– Ar dori cineva să se recomande sau să recomande pe alții pentru funcția de domnitor?

Unul dintre nobili s-a ridicat și a spus:

– Aș dori să-l numesc pe Nicolae pentru scaun. El este cel care cunoaște cel mai bine modul de guvernare pentru că a fost atâta vreme consilierul apropiat al Domniei Sale, Vlad. De asemenea, cunoaște nevoile oamenilor din popor și e un om cu inimă bună și dreaptă. De aceea, eu îl aleg cu toată încrederea.

Mulți dintre nobili au dat din cap în semn de aprobare.

– Mulțumesc, mă simt nevrednic de sugestia ta, a răspuns Nicolae.

Tocmai atunci, prințesa Justina s-a ridicat în picioare:

– Și eu aș dori să numesc o persoană. Nobile Iancu, tu ești un om amabil și prietenos și nu-ți pasă de nevoile tale, ci de nevoile altora. Smerenia Domniei Tale ar face bine acestui regat și scaunului său.

Surprins de această sugestie, Iancu a răspuns cu umilință:

– Mulțumesc, domniță. Voi discuta cu soția mea despre această propunere și voi reveni mâine la vot cu un răspuns.

Consiliul a continuat să discute subiectul timp de câteva ore, iar apoi grupul s-a retras, și nobilii s-au dus în camerele lor. În noaptea aceea, Iancu și soția au discutat aprins problema, neputând să doarmă.

– Nu știu dacă vreau acest scaun. Nu mă interesează prea mult să fiu omul care ia decizii. Știu ca de astfel de decizii depinde bunul mers al țării, însă nu vreau să fiu eu pe această poziție înaltă. Nu vreau să fiu mereu în centrul atenției, în centrul intrigilor boierești.

Elisa puse ceștile de ceai pe masă și îi spuse cu blândețe soțului ei:

– Dragul meu, îți înțeleg grijile și știu cât de riscant este să fii în frunte, dar gândește-te la ce poate face un om ca tine pentru regat. Ai putea ajuta mult la bunăstarea țărănimii, i-ai putea inspira pe alții la credința strămoșească și la respectul pentru cele sfinte, ai putea fi un stâlp al creștinismului în lumea asta cotropită de „Semilună”. Gândește-te la binele pe care l-ai putea face, nu doar la cât de riscant este. Nu crezi că am dreptate?

După câteva minute de gândire și rugăciune în gând, Iancu se hotărî.

– Bine, m-am hotărât, i-a spus soției sale. Mă voi prezenta mâine ca un candidat pentru acest scaun, dar nu pentru mine, ci pentru a putea ajuta poporul și pentru a promova credința cea adevărată.

În dimineața următoare, la ședința de consiliu, cea în care urma să fie aleși cei trei nobili, fiecare membru al consiliului și-a pus votul într-o cutie neagră, din centrul podiumului. În timp ce șeful consiliului număra voturile, mulțimea stătea în jur, așteptând cu sufletul la gură. După ce toate voturile au fost scrise, Nicolae s-a urcat pe podium și a cerut să se facă liniște.

– După o numărare atentă a voturilor de către prințesa Justina, sunt încântat să anunț numele celor trei nobili aleși: primul este Domnia Sa Iancu, cu cele mai multe voturi din partea consiliului, a doua persoană sunt chiar eu, iar a treia este Domnia Sa, nobilul Răzvan.

Grupul de nobili a izbucnit în aplauze, felicitându-i pe cei aleși. Apoi, conducătorul consiliului a spus:

– Aș dori să le mulțumesc tuturor pentru participare și pentru că am făcut aceste decizii în pace și bună înțelegere. Alegerea domnitorului de către oameni va avea loc luna viitoare. În acest timp, cei trei vor călători de-a lungul și de-a latul Țării Românești pentru a vedea cererile poporului și a dobândi sprijinul celorlalți boieri.

Curtenii au încheiat adunarea și s-au dus la ale lor. În dimineața următoare, cei trei nobili aleși s-au întâlnit în biblioteca castelului pentru a discuta despre călătoriile lor din acea lună.       – Împreună cu soția mea, Violeta, voi merge alături de căpetenia PTR, care se întoarce la conacul său din Giurgiu. Acolo, voi începe promovarea ideilor mele către oamenii de rând, a spus Nicolae.

– Eu, alături de un grup de tineri nobili, a spus Răzvan, vom merge spre nord, spre Brăila, unde voi face apel la tinerii nobili, explicându-le ideile mele și cerându-le să mă aleagă pe mine, fiindcă doar eu îi voi putea îmbogăți, adunând mai multe dări de la țărani.

– Și eu, a spus Iancu, voi călători spre vest, la Craiova, alături de soția mea, Elisa, și de câțiva prieteni nobili, unde voi putea să ascult cererile poporului, voi vizita bisericile din zonă și voi încerca să le ofer oamenilor de rând speranță pentru viitor și credință în Cel Atotputernic.

După ce au decis unde să călătorească, cei trei bărbați s-au retras pentru a se pregăti de drum. Dis-de-dimineață au coborât din castel până la intrarea din față, unde trăsurile îi așteptau să-i ducă la destinațiile alese. Iancu a ieșit din castel în aerul rece de iarnă tocmai la timp pentru a vedea trăsura lui Nicolae plecând în viteză de la castel înspre sud, pe drumul principal spre Giurgiu. Iancu și Elisa s-au îndreptat spre trăsură, iar servitorul lor, Ionuț, le-a deschis ușa cu respect. Cei doi s-au urcat și au pornit în lunga călătorie politică. Pe fereastra trăsurii, Iancu îi putea vedea pe ceilalți nobili prieteni îmbarcându-se în alte două trăsuri în spatele lui.

– O, uite că vine Răzvan, remarcă Elisa, și Iancu se întoarse să se uite.

Răzvan tocmai ieșea pe ușa din față, echipat cu haine de călătorie boierești și râzând gălăgios cu alți câțiva nobili care îl însoțeau. Iancu îi făcu semn lui Răzvan să se apropie de trăsură.          

– Am vrut doar să vă urez noroc în timpul călătoriei…

– Mulțumesc, la fel. Vița mea nobilă și ideile mele extraordinare îi vor face pe toți să mă aleagă ca domn, cu siguranță, spuse Răzvan cu aroganță.

– Da, desigur! Dacă Cel de Sus așa voiește, atunci, așa să fie. Drum bun și cale bătută!

– Mulțumesc, la fel. Și grijă mare cu rana de la coapsă… să nu se infecteze la un drum așa de lung.

Cu un zâmbet șiret, Răzvan se urcă în trăsura sa luxoasă și îi porunci cu o voce stridentă slujitorului său, Alexandru, să-i aducă niște vin pentru drum.

În timp ce se îndrepta spre Craiova, Iancu o întrebă pe soția sa:

– Oare doar mi se pare sau Răzvan s-a schimbat? Parcă nu a vorbit la fel de drăguț cum mi-l aminteam eu…

Pentru Iancu, călătoria de două zile a fost mai plăcută decât se aștepta, având în vedere că sănătatea nu îi era întru totul refăcută. A avut timp îndelungat să discute cu soția sa, precum și cu ceilalți nobili care îl însoțeau, pentru a-i susține candidatura. A doua zi după-amiaza, cel care conducea trăsura a anunțat cu voce tare:

– Intrăm în Craiova, Domniile Voastre!

Trăsura înainta încet pe străzile înguste și înzăpezite ale Craiovei și se opri în fața Hanului Lingura de Aur. Ionuț a deschis ușa trăsurii și i-a ajutat pe Iancu și pe Elisa să coboare.

– Ei bine, am ajuns. Merg înainte să cer camera pentru Domniile Voastre. După ce ducem bagajele în cameră, de unde doriți să începem vizitele, Domnia Ta? a întrebat Ionuț.

– Cred că eu împreună cu doamna Elisa vom merge la biserica de acolo, spuse Iancu, arătând spre o turlă înaltă, care se putea vedea pe o stradă din apropiere. Vreau să discut cu preotul de acolo, pentru a-i cere sfatul, continuă Răzvan, luând mâna înmănușată a soției.

Între timp, Nicolae ajunsese deja la Giurgiu și deja strânse oameni în piața satului. De pe un loc mai înalt, le vorbea țăranilor și nobililor strânși, anunțându-i de scopul vizitei sale. Cu soția alături, Nicolae a început să vorbească:

– Bărbați și femei din frumoasa așezare Giurgiu, numele meu este Nicolae și am fost ales de consiliul fostului domn Vlad Țepeș, acum exilat, ca unul dintre nobilii vrednici de a sta pe scaunul de domnie al acestei țări. Am venit să vă vorbesc astăzi și să vă cer sprijinul. Știu că mulți dintre voi vă întrebați probabil: „De ce să-l sprijinim pe omul acesta ca domn al Țării Românești?” Ei bine, am venit să vă spun, dragi pământeni, că eu nu sunt de aceeași asemănare cu foștii domni. Nu o să vă apăs și mai tare înspre pământ, căci știu că acest pământ este deja plin de sudoarea și sângele vostru. Voi da zile de repaus, în care să aibă fiecare om, țăran și nobil sărbătoare și odihnă. Nu voi mări dările și vom face ce putem ca să acoperim chetuielile curții cu dările de acum. Împreună putem face o Țară Românească de care copiii și nepoții noștri să se bucure!

La sfârșitul discursului, Nicolae a reușit să îi atragă pe toți cei prezenți de partea lui.

– Cred că e chiar posibil să ajung domnitor, zise el, în timp ce trăsura lui se îndepărta pe strada îngustă care ducea la han.

Între timp, Răzvan ajunse și el la Brăila și se opri la taverna orașului. Acolo îi cinsti pe toți cei ce-l însoțiră și începură toți să petreacă și să facă glume despre cât de dulce le va fi viața după ce el va deveni domn. Începură chiar să cânte cântece populare, să danseze și să strige în cor:      

– Răzvan este domnitorul cel tare, ne duce în țara din vis făr’ hotare!

În tavernă erau de-a valma boieri, nobili și țărani, dar băutura și voia bună i-a făcut pe toți deopotrivă, și urmele claselor sociale s-au șters pentru câteva ore. De asemenea, s-au șters orice îndoieli pe care le-ar fi avut cineva cu privire la Răzvan în poziția de domn.

În timp ce bărbații beau și se legănau, unul dintre țărani și-a pierdut controlul și a căzut peste Răzvan, vărsându-și paharul cu băutură peste capul și hainele nobilului. În acea secundă, parcă orice voie bună pieri, și judecata i se întunecă. Răzvan lăsă să i se vadă adevărata față și se înfurie:

– Cine te crezi tu, țărane, să stai așa pe viitorul tău domn? Nu ți-e rușine? Țăran nebun! Am venit în satul vostru sărăcăcios și fără importanță, și voi așa mă tratați? După încoronare cu siguranță te voi decapita, țăran prost!

A doua zi dimineață, Răzvan se trezi în camera hanului, fără să-și poată aduce aminte cum ajunsese acolo. O durere de cap înfundată îl făcea furios și încerca din răsputeri să își aducă aminte ce se întâmplase în seara precedentă.

***

Călătoriile celor trei nobili au decurs bine. Iancu a reușit să câștige sprijinul preoților din cea mai mare parte a Țării Românești, precum și sprijinul majorității boierilor din Craiova. Dorința lui era să îmbunătățească condițiile de viață ale țăranilor și ale celor nevoiași. De asemenea,  Nicolae a câștigat sprijinul boierilor din Giurgiu, cu ajutorul căpeteniei PTR. Răzvan însă, aflat în nordul Brăilei, și-a petrecut cea mai mare parte a zilelor de călătorie în petreceri și întâlniri în locuri rău famate, zicând că vrea sa obțină spirjinul celor de jos. A câștigat sprijinul multor tineri din țară cu promisiunile sale de bogăție și trai ușor.

Cu câteva zile înainte de începerea votării în consiliul nobililor, cei trei bărbați au ajuns înapoi la castel și s-au adunat în salonul oficial pentru a discuta despre călătoriile lor.

– Cred că am câștigat mult sprijin pentru curte, a spus Nicolae. Am reușit să mă conectez și să relaționez cu oamenii de rând și cred cu adevărat că pot să le îmbunătățesc viața.

– Și eu, l-a întrerupt Răzvan, încă revenindu-și dintr-o mahmureală. Am făcut o treabă foarte bună în călătoria mea. Cred că voi fi următorul domn, cu siguranță!

Iancu, uitându-se cu milă la tânărul Răzvan, vorbi ultimul:

– Am avut o călătorie surprinzător de bună. Am putut să vorbesc cu bisericile din zona Craiovei și am putut ajuta mulți bolnavi și săraci, văzând care sunt nevoile lor cele mai urgente. Și rana de la picioar s-a vindecat, nobile Răzvan, îți spun fiindcă erai așa de îngrijorat la plecare. Cât despre cine va fi următorul domn, să se facă voia lui Dumnezeu în toate, spre binele Țării Românești!

Câteva zile mai târziu, nobilimea din Țara Românească era pregătită să își spună opinia cu privire la cine era vrednic a le fi domn. Prințesa Justina a trimis călăreți în fiecare provincie pentru a vedea dorințele poporului. La întoarcere, fiecare mesager a dat un raport cu privire la ce stare de spirit au găsit în provincie. Apoi, nobilimea votă și, după câteva ore, prințesa era gata să anunțe numele noului domn. Toți nobilii erau adunați în marea sală a tronului. Răzvan, Nicolae și Iancu, toți erau îmbrăcați boierește, așteptând cu emoție decizia finală. Ceilalți nobili și-au luat cu nerăbdare locurile, și prințesa s-a ridicat să vorbească:

– Nobili ai Țării Românești, sunt încântată să anunț numele noului nostru domn. Înainte de aceasta, voi anunța numele celui care va fi mâna dreaptă a domnitorului, consilierul său principal și moștenitor al tronului, dacă domnitorul va pieri. Sunt încântată să-l anunț pe acest nobil: Domnia Sa Iancu!

Mulțimea a izbucnit în aplauze, în timp ce Iancu, cu fața roșie, a privit spre soția sa, care a alergat să-l îmbrățișeze. Apoi, Iancu a făcut semn mulțimii și s-a făcut tăcere. A mulțumit pentru încredere și apoi s-a așezat. Prințesa Justina a continuat:

– Acum este momentul așteptat de noi toți. Sunt încântată să îl anunț pe noul nostru domn.

 Se făcu o liniște de mormânt în sală. Nicolae și Răzvan păreau stânjeniți și încordați. Picături de transpirație se îmbrobodeau pe frunțile lor, și palmele le erau ude.

– Noul nostru domn este… Nicolae!

Mulțimea a izbucnit în aplauze. Emoționat, Domnia Sa Nicolae se ridică și, plin de bucurie, își îmbrățișă soția. Răzvan, roșu la față de furie, ieși din sală. Peste drum, copitele cailor puteau fi auzite în timp ce mesageri plecau din castel pentru a răspândi veștile în țară. A fost un eveniment vesel pentru toți, cu excepția unuia, cu excepția lui Răzvan, care se duse în grabă în camera sa, de unde mai apoi se auziră zgomote ciudate, de sticle și obiecte sparte.

După câteva zile, întreaga țară a sărbătorit inaugurarea familiei regale. Mii de țărani, nobili și chiar boieri de viță regală din țările învecinate au venit să ia parte la încoronare, la sărbătoarea măreață a Țării Românești. După inaugurare, nobilii și țăranii au venit deopotrivă pentru a sărbători ocazia cu o mare adunare de veselie în curtea castelului. Noul domnitor și doamna lui, așezați pe tronuri, priveau la sărbătoare cu bucurie.

– Nu e așa că ați făcut bine să candidați, Domnia Voastră? întrebă noul secund, Iancu, care se afla alături de domn.

– Îți mulțumesc, prietene, că ești alături de mine, îi răspunse acesta. Sunt atât de fericit de bucuria pe care am provocat-o acestor oameni și de bucuria pe care cred că o voi aduce și în viitor! Voi avea nevoie de ajutorul tău la fiecare pas.

– Voi fi încântat să fiu de ajutor oricând e nevoie, Domnia Ta! spuse Iancu fericit.

Între timp, de cealaltă parte a castelului, Răzvan stătea supărat în camera lui, când auzi o bătaie la ușă. Răzvan îl concediase furios pe slujitorul său, Alexandru, care uitase să facă focul la timp în acea dimineață și, astfel, nu avea niciun servitor care să deschidă ușa. Se întoarse spre ușă și o deschise.

– Ce faci…, vru să întrebe, dar se opri când văzu cine era la ușă.

Iancu, ușor surprins de modul în care era primit, se uită țintă la Răzvan. Părul îi era dezordonat, murdar, hainele nelalocul lor, iar ochii aveau un sentiment adânc de ură în ei. Iancu intră ezitând în cameră.

– Răzvan, ce s-a întâmplat cu tine? spuse el, făcând câțiva pași prin cameră.

Văzu cioburi de sticlă într-un colț, pe podea, și o pată roșiatică pe peretele de lângă. S-a apropiat de noptiera lui Răzvan și se aplecă să ridice o sticlă cu ierburi căzută pe podea. O puse la locul ei printre celelalte flacoane, apoi continuă:

– De ce nu sărbătorești cu noi, ceilalți?

Răzvan îl privi cu ochi tulburați:

– Sunt nervos fiindcă mi-am pierdut regatul, spuse el, uitându-se în gol.

Iancu se întoarse, încercând să îi întâlnească privirea:

– Regatul nu a fost niciodată al tău. Te-ai apropiat de scaun, dar nu a fost niciodată al tău. Nu uita asta.

– Nu-mi spune tu ce să nu uit! strigă Răzvan cu obrăznicie. Știu ce este acest regat și este al meu!

Într-un gest neașteptat, Răzvan luă o sticlă de pe jos și o aruncă înspre Iancu, vrând parcă să-l țintească. Iancu se feri, iar sticla se spulberă în bucăți pe podeaua deja plină de cioburi. Își dădu seama că trebuie să plece, așa că, fără alte vorbe, Iancu deschise ușa și ieși pe hol. Mai auzi doar vocea groasă a lui Răzvan strigând:

– Lasă-mă în pace!

În timpul micului dejun din următoarea zi, Iancu se afla lângă Nicolae și lânga doamna Violeta, în capul mesei. În timpul mesei, Iancu îi mărturisi Domniei Sale ce se întâmplase în noaptea precedentă.

– Ce ar trebui să facem în legătură cu nobilul Răzvan și atitudinea lui? întrebă Iancu.

– Cred că ar trebui să-l lăsăm să se se calmeze. Este tânăr și se enervează ușor, mai ales dacă și-a făcut mari speranțe la scaun. Nu va fi nimic mai mult decât atât, sunt sigur.

A doua zi, Domnia Sa fu invitat de Ioan Hunyadi să viziteze Castelul Bran din Transilvania. Alături de Iancu și de prințesa Justina, care era înrudită cu soția prințului Ioan, Domnia Sa și-a început prima călătorie în țară de la preluarea scaunului. Călătoria de o zi și jumătate a fost de folos pentru noul domn, pentru că a putut să vorbească cu Iancu despre multe chestiuni importante referitoare la regat. Peisajul deluros, înfrumusețat de începutul firav al primăverii, era o imagine binefăcătoare pentru ei, o schimbare bine-venită față de zidurile reci ale castelului.

În dimineața sosirii la Castelul Bran, fu întâmpinat personal de Ioan Hunyadi.

– Bine ați venit în regatul meu! Mă bucur că ne vizitați.

Prințesa Justina și soția domnului Ioan, Elizabeth Szilágyi, au alergat una la cealaltă și s-au îmbrățișat, iar apoi au intrat în castel, pline de zâmbete, pentru că aveau multe de discutat. Domnul Nicolae, Iancu și Ioan au intrat în castel după ele, discutând probleme politice. Zilele petrecute în Transilvania au fost foarte rodnice pentru domnitorul Nicolae și pentru Iancu. S-au bucurat de priveliștea munților și de frumusețea podișului, dar mai ales de măiestria cu care fusese construit uimitorul Castel Bran.

După o săptămână, gruparea regală a Țării Românești se întoarse la propriul castel, unde erau așteptați de o mare sărbătoare, de o masă copioasă cu fazani prăjiți, legume și cremă de casă. După sărbătoarea în cinstea reîntoarcerii familiei domnești, în timp ce familia regală se retrăgea în cameră, o voce slabă răsună pe holul mare.

– Domnul meu, doamna mea, am venit să-mi exprim scuzele pentru furia mea din timpul inaugurării. Mi-am dat seama că regatul nu a fost niciodată al meu. Am reacționat copilărește. Sper că mă veți putea ierta.

Cei doi se întoarseră și îl văzură în umbră pe Răzvan, cu o privire întristată pe față. Domnul Nicolae zâmbi, asigurându-l de iertarea lui. Apoi porni din noi spre camera regală.

– Mă bucur că Răzvan își revine la modul său obișnuit de a fi, spuse Nicolae în timp ce se îndrepta spre cameră.

A doua zi fu una plăcută, dar rece, deși soarele strălucea și încerca din răsputeri să își facă loc printre nori. Dis-de-dimineață, Nicolae îl chemă pe Iancu în camera de studiu. După ce se salutară, Iancu îl întrebă pe acesta dacă știe de ce Răzvan nu participase la masa de dimineață. De parcă i-ar fi citit mintea, Nicolae îl informă pe Iancu că Răzvan plecase să participe la o întâlnire importantă în Argeș cu alți nobili ai regatului, pentru a discuta o problemă fiscală.

– Am niște documente de consultat și am nevoie de tine pentru a le finaliza, spuse Nicolae.

Iancu aprobă din priviri și apoi se îndreptă spre salon și se îngropă în hârtiile pe care trebuia să le studieze.

După câteva minute, o servitoare intră în cameră fără măcar să bată la ușă. Cu fața roșie și cu respirația grea, ea izbucni:

– Maestre Iancu, veniți repede! V-am căutat peste tot. Ceva nu este bine cu familia regală. Sunt la masa, dar le-a fost rău… 

Înainte ca slujnica să mai poată spune și altceva, Iancu porni în fugă spre sala de mese. În timp ce se apropia, auzi țipete și mare agitație. În cameră era haos. Cei doi erau pe scaunele lor, fără vlagă, parcă leșinați. Doctorul regal veni cu rapiditate de pe hol, se apropie de trupurile nemișcate ale cuplului regal și încercă să îi readucă la viață… Dar părea a fi în zadar. Prințesa Justina, îngenuncheată lângă Violeta, plângea în tăcere în timp ce o ținea de mână. Iancu se repezi la domnitor. Se uită rapid la doctor:

– Ce se întâmplă, ce au pățit?

– Este greu de știut cu siguranță, dar pare a fi vorba despre o otrăvire, trebuie să…

Deodată, o șoaptă izbucni din gura domnitorului, care începu să se miște:

– Iancu…

– Liniște! strigă Iancu către cei din jur, apoi îngenunche ca să audă mai bine. Domnul meu…, spuse el încet, cu ochii umezi.

– Nu… lăsați… răul… să câștige…, spuse Nicolae cu glas sfârșit.

Mai oftă o dată și apoi își dădu duhul. Iancu își lăsă lacrimile să curgă pentru câteva momente.

– Oh, vai! Cine ar fi putut face așa ceva acestor oameni atât de buni? strigă el.

În jurul lui, nobili, slujitori și meseni începură să strige cu voce tare:

– Trădare! Domnitorul nostru a fost trădat, omorât fără nerușinare!

Toți se întrebau cine ar face așa ceva, iar Iancu era hotărât să afle, chiar dacă i-ar fi luat o viață întreagă să o facă.

***

Înmormântarea cuplului regal avu loc într-o biserică mare din apropierea castelului. În timpul ceremoniei triste, lumina se strecura prin vitralii și îmbrăca în strălucire cele două sicrie din centrul sălii. La înmormântare veniră să-și arate respectul sute de nobili, inclusiv tânărul Răzvan, care și-a întrerupt călătoria la auzul cumplitei vești. Mulți dintre slujitorii castelului jeleau cu voce tare, pentru că îi iubiseră mult pe cei doi care, în scurta lor domnie, reușiseră să se facă plăcuți tuturor.

Spre finalul funeraliilor, Răzvan se duse în fața audienței și se pregăti să vorbească.

– Dragii mei prieteni ai Țării Românești, suntem cu toții adunați aici pentru a jeli pierderea iubitului nostru domnitor și a soției sale. Oameni de cinste și dreptate, amândoi au fost iubiți de mulți dintre noi. În scurta lor domnie, cuplul regal a făcut ceea ce nimeni altcineva nu a mai încercat să facă: au pus în mișcare multe hotărâri care vor îmbunătăți condițiile de viață ale oamenilor de rând. În loc să domnească pentru propriile foloase, familia regală s-a străduit să ajute țăranii să aibă o viață mai ușoară. Întregul popor îi plânge și este în doliu. Nu îi vom uita niciodată… Totuși, trebuie să mergem înainte și credem că succesorul lor le va urma exemplul.

A doua zi, consiliul s-a reunit pentru a decide cine va deveni noul domn al Țării Românești. Consiliul a decis în unanimitate că Iancu trebuie să fie succesorul, din moment ce el era mâna dreaptă a domnitorului. Pentru toți era evident că Iancu este cel mai vrednic candidat pentru tron. Au plănuit inaugurarea chiar a doua zi, în mare grabă.

Poporul fu încântat de alegere, chiar dacă erau încă întristați de tragedia morții subite a domnitorului. Primul decret al lui Iancu, în calitate de domnitor, a fost să înceapă o anchetă detaliată cu privire la moartea cuplului regal.

– Trebuie să aflăm cine a făcut acest mare rău poporului nostru și primei familii, spuse Iancu comandantului său principal, un nobil în vârstă pe nume Ștefan. Trebuie să știm sigur cine i-a omorât.

– Sunt de acord cu Domnia Ta, răspunse hotărât comandantul. Voi ordona începutul investigației de îndată.

Apoi, cu un salut dur, comandantul se retrase. În zilele următoare, echipa oficială de anchetă începu să caute criminalul. Din nefericire, nu au putut găsi nicio dovadă împotriva nimănui. După aproximativ o săptămână, în timp ce Iancu se plimba prin bucătăria castelului, observă ceva ciudat. Într-un colț murdar al camerei se afla o sticlă mică, care îi părea cunoscută.    

– Parcă am mai văzut această sticluță undeva, zise el, ridicând-o. Ați văzut vreodată această sticlă? o întrebă el pe servitoarea din bucătărie.

– Nu, răspunse ea cu o voce temătoare, vâzând cine o întreabă. Am văzut-o de câteva zile aici, în colț, dar n-am băgat-o prea mult în seamă. Mai există încă o sticlă la fel ca aceasta pe celălalt raft.

Servitoarea îi arătă sticla despre care vorbea, iar Iancu citi:

– Ulei de struguri…

Mormăind ceva, Iancu ieși din bucătărie. În noaptea aceea, Iancu nu putu adormi. Era ceva legat de sticla aceea, ceva ce nu-l lăsa să se liniștească. Oare unde o mai văzuse? Dintr-odată, respirația i se opri. Își dădu seama ce este și unde o mai văzuse. Era sticla pe care o văzuse în camera lui Răzvan în ziua inaugurării domnului Nicolae! Picioarele i se înmuiară și trebui să se lase pe marginea patului. După câteva momente, sări în picioare ca ars și fugi prin noaptea întunecată înspre bucătărie. Alergă cu înfrigurare pe holurile întunecate înspre parter.

În graba lui, dădu peste unul dintre tinerii slujitori care părea că tocmai ieșise dintr-o cameră. Acesta își ținu privirea în jos, nu se scuză, și fugi mai departe.

– Ce obraznic! își zise Iancu și porni mai departe, în fugă, spre parter, unde era bucătăria.

Când intră în ea, fiindcă nu știa prea bine drumul și fiindcă era întuneric, se lovi de o masă și, ca să nu cadă, se spijini de partea opusă. Însă acolo erau niște rafturi cu oale, pe care, în graba lui, le răsturnă. Speriat de zgomotul oalelor care căzură pe jos, paznicul intră în bucătărie cu o lampă mică. Amândoi se speriară unul de celălalt și, în toată graba cu care căuta, Iancu se lovi de stelajul cu sticle, și acesta se înclină și tot ce era pe el căzu pe jos. Toate sticluțele se făcură țăndări.

– Vai de mine, nu se poate! Nu sticluța!

Paznicul încă nu se dumirise cu privire la identitatea intrusului.

– Stai pe loc! Cine ești și ce cauți aici pe întuneric? strigă el cu o voce ce se dorea a fi intimidantă.

Când Iancu se apropie de lampa lui, paznicul îl recunoscu și, cu o plecăciune, își ceru iertare. Iancu îi luă lampa și începu să se uite pe jos, în speranța că va găsi sticluța cu pricina. Din păcate, pe jos nu erau decât cioburi și pete de lichid scurs pe podea… Dezamăgit și furios pe el însuși, Iancu ieși și se întoarse în cameră.

A doua zi de dimineață, încă obosit și supărat, Iancu merse să-l confrunte pe Răzvan cu privire la cele întâmplate. Bătu la ușă și, când îi fu deschisă, intră în camera lui Răzvan. Fu surprins de cât de dezordonată era. Răzvan era de obicei o persoană calmă, curată, îngrijită, însă ce vedea acum era neobișnuit. Uluit, Iancu întrebă:

– Ce-i cu dezordinea asta, tinere?

– Îmi pare rău, spuse Răzvan cu o voce care părea sinceră. Am fost ocupat și n-am avut timp să îmi găsesc un slujitor nou care să facă curățenie.

Iancu aruncă o privire rapidă în jurul camerei și observă pe noptieră o sticlă care arăta exact ca cea pe care a spart-o el cu o seară înainte. Sticla era identică, chiar și eticheta era la fel. Nu mai spuse nimic, ci se retrase în sala de studiu. Acolo îl găsi pe Ștefan lucrând la niște documente. După ce i-a spus și lui ce se întâmplase, îi ceru sfatul.

– Ce să fac? Sunt mulți oameni care ar fi vrut răul familiei regale, dar vreau să aflu ce e cu sticla asta pe care o găsesc peste tot. De ce ar avea Răzvan o astfel de sticlă chiar în camera lui?

– Habar nu am, răspunse Ștefan, dar vă sfătuiesc să stați cu ochii pe el.

A doua zi, Iancu nu putea scăpa de imaginea sticlei din bucătărie. Primul lucru pe care-l făcu fu să-l interogheze pe bucătarul-șef.

– De unde cumperi uleiurile și condimentele pe care le folosești în bucătărie? l-a întrebat.

– Ei bine, cele mai multe dintre ele provin din Ungaria, iar uleiurile sunt din presele din Roma, răspunse el.

– Pentru ce folosești uleiul de struguri? îl întrebă din nou nobilul.

Bucătarul părea ușor confuz în timp ce se gândea la răspuns.

– Folosim ulei de struguri pentru a face salate, în principal, a răspuns el încet.

– Pot să văd o sticlă?

Bucătarul se întinse înspre rafturile cu condimente, mirodenii și uleiuri și luă un flacon. Se întoarse și i-l dădu. Privind atent, observă că ceva era diferit.

– Lichidul din sticla asta are o culoare diferită de cel pe care l-am văzut în camera lui… și se opri înainte de a pronunța numele lui Răzvan. Și cel de pe pe raft era diferit… Ce culoare are uleiul de struguri în mod normal?

– Este galben-verzui, ca în sticla pe care o aveți în fața Domniei Voastre.

Domnul păru tot mai îngrijorat. Celelalte sticle pe care le văzuse nu aveau o asemenea culoare, ci era un lichid transparent, limpede… și totuși, ca aspesct și ca etichetă, erau identice cu această sticlă. Domnul îi spuse bucătarului să meargă în camera nobilului Răzvan și să îi aducă sticla cu ulei de struguri care se afla pe noptiera lui. Simțea să se află cu un pas mai aproape de a rezolva misterul morții subite a familiei regale.

Iancu se duse înspre sala tronului, iar pe drum îl întâlni pe Răzvan. Îl rugă să analizeze niște documente împreună cu el, sperând că în acest timp bucătarul se va putea strecura neobservat în cameră, să ia sticluța. Când ajunse acolo, bucătarul încercă clanța, dar era închisă.

– Ciudat, își zise el, aproape nimeni nu-și închide camera în castelul nostru.

Se întoarse în bucătărie și dădu de Iancu. După ce îi explică situația, Iancu luă un servitor cu el și se duse din nou la camera lui Răzvan, dar, de data aceasta, cu cheile care să îi deschidă ușa. Camera era la fel de dezordonată ca acum câteva zile. Călcând cu grijă peste lucrurile întoarse de pe podea, Iancu inspectă atent masa și noptiera. O văzu imediat – sticluța era încă acolo, cu un lichid limpede în interiorul ei. O luă rapid și se îndreptă direct spre bucătărie. Câteva clipe mai târziu, bucătarul-șef mirosea lichidul pentru a-i ghici numele.

– Nu am idee ce ar putea fi, zise el nedumerit. Are un miros atât de ciudat că te amețește.

Domnul Iancu luă sticla și se îndreptă spre camera medicului. După o examinare rapidă, medicul își ridică privirea plină de îngrijorare. „

– Știu exact ce este. Acest lichid este apă infuzată cu o floare otrăvitoare numită „cucută”. Acest lucru ar explica simptomele pe care regretatul cuplu regal le-a avut înainte de a muri, spuse el cu un sentiment de groază și teamă.

Domnul Iancu, cu o privire furioasă, porunci servitorului să sune goarna pentru o întâlnire de urgență a marelui consiliu. Înainte de a începe întâlnirea, domnitorul avu o discuție privată cu căpitanul gărzii, un bărbat chipeș pe nume Pavel.

– Răzvan este cel vinovat de moartea domnitorului Nicolae. Probabil va încerca să scape atunci când își va da seama că a fost descoperit. Am nevoie de tine și de oamenii tăi să fiți gata să-l arestați și să-l duceți în temniță la comanda mea.

– Da, Domnia Ta, răspunse Pavel cu hotărâre și loialitate și se grăbi să-și pregătească oamenii.

Odată ce toți membrii consiliului se așezară în sala mare, Iancu se așeză pe tron și îl privi pe Răzvan cu mânie. Stătea la locul lui și glumea cu câțiva dintre tinerii nobili, de parcă n-ar fi făcut nimic grav. Când adunarea se liniști, Iancu se ridică în picioare pentru a se adresa consiliului.

– Nobilii din Țara Românească, în cele din urmă, am descoperit cine este ucigașul regretatului domn Nicolae și al soției sale.

Uitându-se țintă la Răzvan, văzu o strălucire de frică trecând prin ochii de smarald ai tânărului al cărui zâmbet îngheță.

– În timpul anchetei mele, am găsit o sticluță deosebită în bucătăria castelului.

În timp ce el continua să explice ancheta, chipul lui Răzvan se înroși tot mai tare, până când, în cele din urmă, se ridică de pe scaun și se grăbi spre ușă. Însă, când o deschise, se lovi de trei soldați aflați acolo. Gardienii îl prinseră de brațe și-l târâră înspre locul tronului.

– Răzvan, nobil al Țării Românești, spuse domnitorul, te acuzăm de uciderea familiei regale din Țara Românească. Mâine vor avea loc procesul și condamnarea ta. Până atunci, duceți-l în temniță! strigă Iancu furios, iar paznicii îl luară pe Răzvan și ieșiră.

Procesul începu a doua zi de dimineață. Când toată lumea a fost adunată în sala mare, Pavel și alți doi paznici l-au escortat pe Răzvan în sală pentru a sta în fața domnitorului.

– Vai, tinere Răzvan, de ce ai face tu așa ceva? întrebă Iancu cu o tristețe nemăsurată. Avusesem atât de mari speranțe pentru tine… Domnul aproape lăcrimă.

Răzvan își ridică privirea pentru a-l confrunta și niciun regret nu i se putea citi pe față – doar ură.

– Îți voi spune de ce, răspunse Răzvan cu o voce furioasă. Tatăl meu adevărat a fost un mare conducător otoman care a dorit dintotdeauna să preia regatul Țării Românești. El ar fi făcut ca acest regat să fie prosper și puternic. Dar Vlad și toți oamenii săi i-au făcut foarte grea viața și nu a avut niciodată șansa! Am vrut să preiau regatul acesta pentru a-i arăta că pot face ceva pentru gloria familiei mele! Aș fi făcut Țara Românească o adevărată țară din vis, spuse el cu un oftat.

Consiliul deliberă în privat pentru o scurtă perioadă de timp despre pedeapsa justă pe care Răzvan o merita. În cele din urmă, Iancu se ridică și i se adresă lui Răzvan.

– Nobile Răzvan, trădător al Țării Românești… astăzi ești condamnat la moarte. Mâine dimineață, vei fi executat în curtea din fața castelului.

***

A doua zi dimineață, câțiva nobili s-au adunat pentru a participa la executarea condamnatului. Legat la mâini, Răzvan fu condus spre locul execuției. Locul era la marginea curții, în apropierea pădurii dese de lângă castel. Acolo se afla și o grămadă de pietre ascuțite care, la rândul lor, erau acoperite ici-colo de zăpadă. Răzvan fu condus spre centru, și soldații se îndepărtară de el în grabă, să facă loc execuției. Un cerc mare fu lăsat gol în jurul condamnatului. Iancu se aplecă spre grămada de pietre, luă una și o aruncă înspre condamnat. Toți erau muți și o tăcere de mormânt acoperi curtea.

Dintr-odată, condamnatul începu să fugă înspre pădure. Nimeni nu se așteptase la asta. Soldații nu putură reacționa decât multe secunde mai târziu, când Răzvan era deja departe.

– După el!!! strigă un nobil în timp ce șeful gărzii, Pavel, și oamenii lui fugeau deja înspre pădure.

După câteva ore, gărzile se întoarseră, și Pavel i se adresă Domniei Sale, cu capul plecat:

– Îmi pare rău, Domnia Ta. Pădurea este atât de deasă și… pur și simplu ne-a scăpat printre degete… Parcă a dispărut în aer, nu e niciunde… Dar nu poate fi prea departe, o să îl găsim.

Domnul Iancu avea o privire tristă.

– Nu îmi vine să cred… Nu am ce să zic decât că vom întări paza în jurul castelului și vom trimite cercetași. Am totuși sentimentul că se va întoarce și va încerca să mai otrăvească și pe altcineva… poate, pe mine.

***

Răzvan nu a mai fost văzut niciodată. Domnul Iancu și-a continuat domnia și a încercat să rezolve cât mai multe dintre problemele regatului Țării Românești. A împins imaginea și crima lui Răzvan undeva în adândul minții sale, încercând să nu se mai gândească la ce s-a întâmplat. Regatul se dezvolta și prospera.

Între timp, undeva în adâncimile orașului Istanbul, un grup de oameni vorbeau în șoaptă într-o clădire abandonată.

– Trebuie să preluăm tronul Valahiei, spunea bărbatul din fruntea grupului. Regatul este pe bună dreptate al nostru! Trebuie să câștigăm tronul sau să murim încercând! Trebuie să facem din Imperiul Otoman cel mai mare imperiu care a fost vreodată pe pământ!

Omul și-a încheiat discursul în uralele și încurajările grupului dubios. Își scoase sabia din teacă într-un gest de victorie, în timp ce bărbații fioroși strigau:

– Du-ne, Răzvan! Condu-ne în luptă, Răzvan!

Curând, Răzvan câștigă sprijinul sultanului Imperiului Otoman, Mohamed II, și începu să strângă o armată puternică.

– Regatul va fi în sfârșit al meu! își spuse el în timp ce se pregătea să-l atace pe Iancu.

***

În Țara Românească, Iancu se afla la o întâlnire cu Ștefan și cu un nobil care luase poziția lui Răzvan, pe nume Ioan. Discutau despre câteva probleme ale regatului, când o bătaie la ușă îi întrerupse.

– Intră, spuse Iancu.

Era comandantul Pavel. Se apropie și se înclină.

– Domnia Ta, începu el, un mesager a ajuns din Transilvania cu câteva zvonuri conform cărora Imperiul Otoman începe să se agite. Zvonul spune că armata se mărește și se îndreaptă încet în direcția noastră.

– Va trebui să stăm cu ochii pe ei și să ne asigurăm că nu vor trece granița în țara noastră, răspunse Iancu îngrijorat.

***

Între timp, în Moldova, voievodul Ștefan al III-lea auzi și el aceste zvonuri. Știind că otomanii reprezintă o mare amenințare pentru țara sa, decise să apeleze la acordurile pe care le avea cu cele trei regiuni românești. Știind că acest acord nu va fi respectat fără ajutorul temutului său prieten, Vlad Țepeș, el trimise un mesager regelui Matei Corvin al Ungariei, cel care îl încarcerase pe Vlad. Îi explică că supraviețuirea poporului român depindea de aplicarea acordului pe care îl aveau, pentru a face față atacului otoman. Dându-și seama de certitudinea amenințării reprezentate de otomani, regele Matei fu de acord și îl eliberă pe Vlad.

Gata să-și ia înapoi țara, Vlad își începu călătoria pentru a-și redobândi locul de drept. După câteva zile se afla înapoi în Țara Românească, așteptat de Iancu. În salon îl aștepta cu nerăbdare și prințesa Justina.

– Dragul meu Vlad, se repezi ea spre Vlad, cu ochii înlăcrimați. M-am rugat atât de mult să fii sănătos… Sper că ai fost tratat bine… Abia aștept să fiu soția ta…

Dintr-odată, ușa se deschise, și Ionuț, slujitorul-șef al domnitorului Iancu, se repezi și îi vorbi.

– Maiestatea Voastră, spuse el cu fața roșie, căpitanul gărzii a cerut să vă vadă îndată în camera de armură. El spune că este foarte urgent și important.

Iancu se ridică repede, lăsând-i pe toți în sală, și se îndreptă spre camera de armură. Acolo îl găsi pe Pavel, care arăta înspre masă, la o hartă a Țării Românești.

– Ce s-a întâmplat, Pavel? întrebă Iancu răsuflând din greu.

– Tocmai am primit știrea din Transilvania că otomanii au capturat Castelul Bran și vor să ocupe întreaga țară. De asemenea, un mesager a venit de la gărzile postate la granițe. Abia a scăpat printre atacatori. Otomanii au trecut granițele și se îndreaptă spre castelul nostru cu rapiditate. Vă sfătuiesc să trimiteți trupele să înconjoare castelul și să fie gata de bătălie.

Iancu fu de acord cu strategia prezentată de căpitan, și trupele porniră spre pozițiile lor.

***

Pe măsură ce zilele treceau, Iancu își petrecea zilele tot mai mult cu Pavel, planificând căi de evacuare și de protejare de otomani a tuturor celor din castel. Odată planul pregătit, el, soția și majoritatea nobililor fură trimiși într-o încăpere sigură, zidită în piatră.

Curând, se auziră primele semne ale atacului otoman. În depărtare, Iancu putea vedea fumul negru și strălucirea slabă a torțelor.

– Ce se va întâmpla cu noi? întrebă îngrijorată Elisa.

– Nu știu, spuse Iancu, sper că paznicii vor lupta cu vitejie și vor câștiga pentru binele țării.

A doua zi, domnitorul și nobilii români putură vedea armata otomană îndeaproape. De la balconul castelului, Iancu putu vedea un bărbat înconjurat de gărzi puternice, care conducea armata. Otomanii strigau și se apropiau tot mai tare de zidurile castelului. Pavel, aflat în apropiere, dădu semnal să se sune din trompete. În timp ce trâmbițele se auzeau, soldații începură să îi atace pe otomani. Răzvan, aflat la conducerea dușmanilor, dădu și el semnul de atac.

– M-am întors să-mi iau țara care-mi aparține, spuse el cu ciudă. Regatul va fi în curând al meu!

Ciocnirea armelor de fier îl treziră din gândurile sale de cucerire. Revenind cu picioarele pe pământ, Răzvan începu să lupte. De sus, din balconul său, Iancu se tot uita înspre soldatul care conducea armata. Deși acoperit de armură, i se părea că îl cunoaște…

– Oare de unde îl știu? își zicea Iancu. Parcă îi cunosc mișcările, gesturile…

Dintr-odată, Pavel spuse:

– Omul acela! Este Răzvan, nobilul care a scăpat de condamnarea pentru otrăvirea domnitorului!

Toți fură cuprinși de uimire și de groază. Recunoscându-l și el pe Răzvan, Iancu clătină din cap cu și mai mare îngrijorare, dându-și seama de motivul adevărat al bătăliei. Sub privirile lor, Răzvan continua să se lupte, alături de soldații otomani. Pentru câteva secunde, îl pierdu pe conducător din privire. Apoi, dintr-odată, îl văzu luptându-se cu sabia împotriva unuia dintre soldații pe care-l cunoștea. Inima i se întristă și mai tare.

Lupta se apropia tot mai tare de castel. Răzvan era plin de speranță că ziua aceasta va fi ziua victoriei. Când se uită spre castel, își dădu seama cine se afla la balcon, după zid, urmărind lupta. Zâmbi. Îi recunoscu mantia regală, roșiatică. Își încordă arcul, ținti și… trase…

– Gata, am terminat cu ei! își zise Răzvan triumfător. Țara este deja a mea! Abia aștept să-mi iau locul cuvenit!

***

Dincolo de zidurile castelului, medicul se lupta să-i salveze viața lui Iancu, care tocmai fusese rănit de o săgeată. Doamna stătea la căpătâiul lui, plângând și ajutând la pansarea rănii. Toți erau agitați, și nimeni nu-și dădu seama că o umbră intră în castel prin ușa slujitorilor. La etaj, în camera lui Iancu, medicul vorbea cu doamna.

– Domnul Iancu a suferit o rană minoră, spunea medicul cu bucurie. Va trăi, dar are nevoie de odihnă.

Dintr-odată, ușa camerei se deschise și intră un bărbat înarmat. Prințesa Justina, aflată și ea lângă domnitor, sări să-l îmbrățișeze pe bărbat.

– Oh, Vlad, dragul meu! Am crezut că nu te voi mai vedea niciodată! spuse ea cu încântare.

Cei din cameră se uitară cu nedumerire la Vlad. În cele din urmă, Elisa spuse:

– Cum ai scăpat din exil, Domnia Ta?

Vlad zâmbi și se întoarse către logodnica lui:

– Ei bine, prietenul meu, voievodul Ștefan al Moldovei, și-a dat seama de amenințarea Semilunei și l-a rugat pe regele Matei să mă elibereze, ca să ne putem apăra țările împreună. Apoi a explicat în detaliu cum avusese loc eliberarea. Se uită cu neliniște înspre Iancu.

– Bănuiesc că Domnia Ta ai condus țara în locul meu. Nobile Iancu, îți mulțumesc din inimă, ești un om vrednic. Acum avem treabă – trebuie să scăpăm de amenințarea otomană chiar acum!

***

Răzvan aștepta din moment în moment să vadă steagul alb, de predare. Știa că castelul era al lui. Dintr-odată, văzu din nou mișcare la balconul din care îl privise înainte Iancu.

– Oare e tot Iancu ? Am fost sigur că l-am lovit…

Nu, era un alt bărbat…

– Oare cine ar putea fi? Nu-l cunosc… Ba da… Nu, nu se poate… Vlad? Vlad e aici, a venit înapoi?!

Răzvan păli dintr-odată. Totuși, încercă să nu se lase. Auzi din spate strigătele unui grup mare de soldați, apropiindu-se de peste deal.

– Oare a trimis sultanul întăriri?

Chiar atunci îl auzi pe un ienicer strigând:

– Moldovenii! Vin moldovenii peste noi, din spate! Suntem pierduți!

Răvan și-a dat seama că victoria era pierdută. Continuă să lupte, dar soldații Moldovei veneau din spate, iar cei din castel ieșiseră și ei la atac… Erau prinși ca într-o capcană din care nu mai puteau ieși. Dintr-odată, își dădu seama că singura lui scăpare era fuga. Își abandonă fără ezitare trupele și fugi spre pădure. Când era aproape să intre în desiș, un călăreț îl ajunse din spate și-l străpunse cu o suliță. Căzu la pământ cu gemete mari, și privirea i se întunecă pe veci.

***

Vlad privea cu bucurie semnele triumfului și fuga rușinoasă a trupelor otomane. Se bucura alături de comandantul Pavel în timp ce soldații începură să își adune răposații.

Câteva ore mai târziu, Iancu se trezi cu o durere ascuțită la umăr. Văzu că se află în confortul propriului pat și-și aminti de rănire.

– Răzvan! Oare ce s-a întâmplat cu el, cu soldații? spuse Iancu.

Încercă să se ridice din pat, când slujitorul său, Ionuț, tocmai intră în cameră.

– Domnia Ta! Ești treaz! Cum te simți?

Iancu îl asigură că e mai bine și îi spuse îngrijorat:

– Spune-mi repede ce s-a întâmplat!

Cu zâmbetul pe buze, Ionuț răspunse:

– O să las pe altcineva să vă povestească, Domnia Ta, și Ionuț ieși repede din cameră.

După doar câteva clipe, se auzi o bătaie în ușă, și Vlad intră în cameră.

– Domnule Iancu! Mă bucur să vă văd sănătos!

– Vlad! Cum de ești aici?!

După câteva momente, intrară și prințesa Justina, voievodul Ștefan și doamna Elisa. Plini de bucurie, împărtășiră fiecare despre ce se întâmplase, nemaiputând de bucurie să își vadă fețele unii altora.

– Domnia Ta, spuse Iancu către Vlad, mă bucur că te-ai întors să îți preiei regatul, continuă el cu demnitate. Am avut privilegiul să îl conduc cât timp ai lipsit, dar scaunul Țării Românești este al tău, de drept.

Iancu luă sigiliul regal și-l întinse spre Vlad. Toți din cameră se aplecară cu reverență și Vlad, cu lacrimi în ochi, acceptă darul.

– Măria Ta, spuse o voce din dreptul ușii, mă iertați că întrerup. Am găsit trupul neînsuflețit al trădătorului Răzvan. Ce să facem cu el?

Se făcu liniște. Iancu își puse privirea în pământ, trist pentru cel pe care-l crezuse prieten, dar care-l trădase de atâtea ori.

– Domnia Ta… va trebui să iei această decizie.

– Desigur, spuse Vlad cu fermitate. Pedeapsa lui va fi să îi lăsăm trupul pe câmp, neîngropat, să fie pradă fiarelor câmpului. Așa i se va șterge urma și nu va avea mormânt, pentru rușinea și mai ales pentru trădarea pe care a făcut-o țării acesteia care l-a hrănit ca pe un fiu atâția ani…

***

În următorii ani, Țara Românească a prosperat sub domnia lui Vlad Țepeș. Otomanii își încetară atacurile, iar Vlad reuși să readucă ordinea internă, fiind foarte aspru cu cei ce încălcau legile. A făcut alianțe cu alte țări învecinate și a căutat să-și protejeze țara cât de mult a putut. Domnul Vlad și prințesa Justina s-au căsătorit, și la nunta domnească au invitat mulți nobili și regi din toată Europa. Iancu fu promovat ca mâna sa dreaptă și, sub conducerea lor, țara a continuat să înflorească, devenind ca țara din visul lui Vlad Țepeș.