Capitolul 5 – O vară de neuitat (Spania)

capitolul 3 - tara din vis
Capitolul 6 – Evadarea spre mare (Canada)
November 1, 2019
capitolul 4 - tara din vis
Capitolul 4 – O aniversare perfectă (Grecia)
November 3, 2019

Capitolul 5 – O vară de neuitat (Spania)

capitolul spania - tara din vis

A fost odată ca niciodată o vacanţă de vară minunată!

Cine sunt eu? Eu sunt Cristi, un luptător de judo, mâncător de ciocolată şi jucător de Fortnite,  în vârstă de zece ani. Deşi m-am născut în Spania, mami şi tati sunt români, ceea ce înseamnă că şi eu sunt român. Eu nu sunt un copil ca toţi ceilalţi copii. Eu am în pieptul meu două inimi: o inimă care bate pentru Spania, ţara în care m-am născut şi în care cresc, şi o inimă, una mare tare, care bate în ritm alert pentru România mea dragă. România este ţara vacanţelor mele, ţara pe care  o visez în timpul anului şcolar, ţara de care îmi aduc aminte de Crăciun şi ţara care îmi lipseşte an de an în ziua de Paşte.

Anul acesta, ca în fiecare an, voi merge în vacanţă în România. O să îmi petrec aici toată vara, deoarece în restul anului nu este posibil să ajung din cauza serviciului părinţilor şi din cauza școlii.

Aici îmi voi reîntâlni verişorii, unchii, mătuşile, bunicii şi, totodată, voi cunoaşte oraşele natale ale părinţilor mei: Braşov şi Bistriţa-Năsăud.

Ziua mult aşteptată a sosit! După ce am pregătit valize peste valize, pentru că vorba aia „vara e lungă”, ne-am instalat în maşină. Sunt foarte emoţionat şi nerăbdător, ştiu că mă aşteaptă o vară minunată, plină de aventuri şi de clipe minunate. Dar, până atunci, două zile jumătate de călătorie cu maşina şi 3500 de kilometri ne despart de România. Tati şi mami, înarmaţi cu multă răbdare şi cu un termos de cafea, şi eu, cu una dintre cărţile pe care trebuie să le citesc în perioada vacanţei.

În prima zi de călătorie am trecut prin Spania, după care, pe rând, am străbătut: Franţa, Italia, Slovenia, Ungaria, pentru ca, în final, să intrăm pe teritoriul României. De aici, drumul către Bistriţa a fost plăcut şi extrem de rapid, pentru că ştiam că în curând o voi revedea pe Sara, verişoara mea.

Şi aşa a fost… în Bistriţa ne aştepta Sara, cu pisicii ei (trei la număr, care mai de care mai aranjat şi mai spălat) şi căţeii ei, Bela şi Bucşa, care lătrau nervos ori de câte ori vedeau pisicii. Ne aştepta şi mama Livia, bunica mea, cu nelipsiţii ardei umpluţi şi cu          „zeama de păstăi”. Doamne, ce bunătate! Pupici, îmbrăţişări şi poveşti… și uite aşa am uitat de oboseala drumului.

Mama Livia e la fel de frumoasă ca anul trecut, poate chiar un pic mai mult. Părul ei este la fel de argintiu şi de mătăsos şi, când o strâng în braţe, mirosul de levănţică îmi inundă nările. Mama Livia este o minune vie, aşa zice mama. Ea ştie să facă de toate, ea este cea care are grijă de animale, de grădina care an de an ne dă cele mai delicioase roşii, de casă şi, cel mai important, ea are grijă de noi toţi, iar în timpul vacanţelor se joacă cu noi şi ne pregăteşte cele mai pufoase gogoşi. În restul anului este alături de noi prin rugăciunile şi prin mult aşteptatele pachete cu zacuscă, dulceaţă şi tot felul de bunătăţi.

Am colindat uliţele satului în lung şi în lat toată vara, cu copiii vecinilor jucând fotbal pe terenul de lângă biserică. Preotul mai mereu striga la noi şi ne certa că facem gălăgie.

Într-o zi de sâmbătă, să fi fost pe la 10 dimineaţa, jucam fotbal cu Sara şi cu încă câţiva băieţi de pe uliţă. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar cert este că mingea noastră, mingea cea nouă, albă şi frumoasă, într-o secundă a zburat în curtea bisericii. Ghinion… părintele trebăluia prin curte. După lungi negocieri şi câteva lacrimi de crocodil din partea Sarei, părintele a acceptat să ne înapoieze mingea, cu condiţia ca noi, ca niște copii responsabili, să strângem toate gunoaiele aruncate pe terenul de fotbal. Zis şi făcut!

Am spart puşculiţa şi am fugit la Cooperativă, de unde am cumpărat saci de gunoi. Până la ora mesei terenul de fotbal era curat lună, părintele era foarte mulţumit de munca noastră, iar mingea era deja în braţele Sarei. Pe lângă minge, am primit şi câteva mere dulci din mărul cel bătrân ce se afla în curtea bisericii.

 Seara ne jucam cu Tomiţă, unul dintre cei trei pisoi, şi mami zicea că suntem răi… şi eu, şi verişoara mea, pentru că îi  trăgeam de coadă, de urechiuşe şi de mustăţi. 

Cel mai drag îmi este de Trică, şi acum îmi amintesc de el. Trică este un bătrân care locuieşte în casa unchiului meu. Are Trică în grădina sa nişte mere așa de gustoase şi de dulci, „cu gust de vară”, cum zicea unchiul meu. Trică locuiește singur, e bătrân şi neputincios şi, tot de la Cooperativă, am mers şi i-am făcut cumpărături din banii mei: pâine, iaurt etc. Mami a fost tare mândră de mine, pentru că, din proprie iniţiativă, am făcut o faptă bună.

Pe Trică îl pomenesc mai mereu şi mă gândesc tot timpul că, dacă şi-ar vinde merele sale gustoase, ar câştiga mulţi bani şi, aşa, ar putea să meargă la doctor, să îşi ia medicamente şi să nu ducă lipsă de mâncare.

Vacanţa decurgea foarte frumos: în timpul săptămânii făceam „reforme” la casă (şi eu, şi Sara am ajutat la tencuirea casei), o ajutam pe mama Livia în grădină, ne jucam pe uliţă şi mâncam toată ziua îngheţată. Sfârşiturile de săptămână erau dedicate escapadelor în ţară.

În vacanţa mea de vară am vizitat: Lacul Roşu, Cheile Bicazului, Cascada Cailor, în Maramureş, Colibiţa – marea de la munte, Transfăgărăşanul – cel mai frumos drum pe care l-am parcurs vreodată! Cât de frumoasă e România!

Lacul Roşu şi Cheile Bicazului… o zonă minunată, parcă desprinsă din cărţile de poveşti, ne-a întâmpinat cu o ploaie măruntă de vară. Stâncile, brazii uriaşi, drepţi ca nişte soldaţi, şi mirosul de munte ne-au transportat parcă în trecut, un trecut încărcat cu lupte, eroi şi miracole.

 Ne-am oprit la 100 de metri, mami voia să vadă peisajul şi să facă fotografii. Povestea Lacului Roşu ne-a povestit-o mami și, aşa, am aflat că lacul s-a născut într-o noapte furtunoasă în anul 1837. Solul umed al acestui loc s-a desprins şi a coborât în vale, tăind drumul pârâului. Priveliştea e copleşitoare. Te poţi plimba cu barca pe lac, printre rămăşiţele copacilor ce par a fi paznicii muntelui şi ai lacului.

Mie însă mi-a fost frică să mă urc în barcă. Mami mi-a povestit o altă legendă care spunea că, de fapt, lacul se numeşte aşa din cauza sângelui unor păstori care au căzut victime pământului.

Dar cea mai frumoasă poveste despre Lacul Roşu, o altă legendă, de fapt, este aceea a unei fete cu ochi gri-verzui. Se spune că aceasta avea un trup zvelt şi niște plete frumoase şi că, într-una dintre zile, în târgul din Gheorgheni, a zărit-o un tânăr voinic care s-a îndrăgostit de ea. Voinicul fusese chemat la armată și, astfel, nu au putut să facă nunta. Într-o altă zi, pe fată a zărit-o un bandit. Acesta s-a îndrăgostit de ea şi a răpit-o. Degeaba îşi astepta fata alesul inimii, că acesta nu apărea, iar ei, în captivitate, nu îi rămăsese alt lucru de făcut decât să se roage munţilor. Natura, în semn de răspuns, a trimis un vifor, stâncile s-au cutremurat şi multe ploi au căzut în acea zonă. Munţii au început să cadă şi să ia cu ei tot ce le stătea în cale, inclusiv pe frumoasa fată şi pe bandit. Astfel, se zice că a apărut Lacul Roşu, în care şi astăzi se pot zări ochii gri-verzui ai fetei. Această legendă m-a fascinat, dar brusc m-a trezit la realitate mirosul de langoşi, kurtos şi porumb fiert. Îmi era foame, se vede că aerul de munte îşi spunea cuvântul. Un langoş cu brânză… hmmmm, este un deliciu!

 Despre Cascada Cailor am reţinut că se află în stațiunea Borşa, deoarece de aici se trăgea bunicul meu, tatăl tatălui meu, Vasile, „fie iertat”, cum zice mami. Am vizitat acest loc pe 15 august. Era ziua de Sfânta Marie Mare, zi de mare sărbătoare pentru poporul român. Pe drum, am zărit pelerini îmbrăcaţi în costumul tradiţional al zonei, Maramureş, intonând cântece dedicate Sfintei Fecioare. Se îndreptau toţi către biserică. 

Ajunşi în Borsec am cumpărat bilete pentru telecabină. Am urcat admirând verdele deosebit al munţilor, după care am parcurs o bucată de drum pe jos, până am ajuns la cascadă. Ce aer pur, curat şi rece! Am făcut multe poze, mami chiar a urcat până în locul de unde izvorăşte cascada, pe o potecă alunecoasă şi cu mult efort.

La întoarcere, ne-am oprit la o stână, iar tata a cumpărat o jumătate de caş (spunea că de acolo e mai sănătos, deoarece e făcut în munţi, oile şi caprele pasc acolo şi este 100% natural). Apoi, după ce am coborât, mare mi-a fost surprinderea când am parcat maşina în faţa unui bloc şi am văzut că înainte ne iese mătuşa Mariana (de fapt, e verişoara tatălui meu, dar eu îi spun „mătuşă”, pentru că tot timpul a fost bună cu mine). Ce caută ea aici? Ea locuieşte în Italia! Mami mi-a spus apoi că, de fapt, şi ea locuieşte în Italia, așa cum şi noi locuim în Spania, dar că, în vacanţele de vară, şi pe ea o cuprinde dorul de casă şi trage o fugă pe frumoasele plaiuri maramureşene. Ne-am întâlnit acolo cu verișori, unchi, mătuşi. Poveşti, râsete, amintiri… are mătuşa nişte copii minunaţi! Când ne strângem toţi, suntem tot o veselie. Şi ne-a dat mătuşa, care era şi sărbătorita zilei, o ciorbiţă bună de perişoare, cu cimbru, mărar şi smântână, şi o friptură gustoasă, cu o salată din toate legumele din grădină: roşii, castraveți, ardei…. Ca mai apoi, pe seară, să ne facă nişte papanaşi cu inegalabila dulceaţă de afine! Şi de parcă nu era de ajuns, ne-am trezit cu o altă „Maria”, o tanti mai în vârstă, vecina mătuşii mele, care îi aducea o cutie cu plăcinte. Dar ce plăcinte… aburinde şi pufoase de te apuca damblaua numai când le simțeai mirosul. Nici nu mai ştiu cum am adormit în acea seară, dar cert este că mi-aş dori să se repete.

 La întoarcere în Bistriţa, din Maramureş, în timpul săptămânii, îmi aduc aminte că Sara, verişoara mea, şi mătuşa plecaseră la Figa. Figa este un sat de vacanţă, situat într-o zonă liniştită şi plină de verdeaţă. Aici le găseşti pe toate la un loc: plajă, înot în piscină, saună, sport, loc de joacă amenajat pentru copii şi, binenînţeles, vestita mâncare ardelenească (ştiu toate aceste lucruri de la Sara). Necăjit că nu le-am prins acasă, ca să merg şi eu cu ele, nu ştiam ce să mai fac (eu şi Sara ne jucăm frumos împreună, o zi sau două, apoi ne plictiseam unul de celălalt şi ne certăm. Mami se enervează mereu când ne aude și ne desparte, zicând: „Unul într-o parte, altul în cealaltă!”). Dar, de data asta, îmi era dor de ea, voiam să îi povestesc ce văzusem şi pe unde umblasem în Maramureş. Unchiul Costel cosea în grădină buruienile dintre rândurile de cartofi. În câteva zile urma să vină un plug cu calul, să tragă rândurile, iar noi să strângem cu toţii cartofii. Atunci l-am întrebat:

– Uncheşule, pot să te ajut?

– Sigur că da! Hai la treabă!

Şi aşa uncheşul cosea, iar eu cu furca luam iarba şi făceam câte o căpiţă mică. Şi una, şi două, şi trei… până am terminat. Aveam o foame de lup, îmi era sete şi eram roşu la faţă ca un ou de Paşte. Cred că mâncarea nu a fost niciodată mai gustoasă, iar îngheţata de după, niciodată mai rece decât atunci.

Următorul weekend urma să vedem Transfăgărăşanul, iar apoi urma să poposim la Braşov. Transfăgărăşanul, cum spuneam, este unul dintre cele mai frumoase drumuri din lume, un traseu pe care măcar o dată în viaţă trebuie să îl străbaţi. Este un traseu spectaculos, în rampă, având multe serpentine, tunele, viaducte. O mulţime de peisaje fascinante, cu o telecabină roşie deasupra capului şi senzații pe măsură, în timp ce parcurgeai şoseaua, simțeai că te plimbi printre nori. Noi am prins în acea zi mai mult ploaie, deşi, din când în când, soarele mai scotea şi el faţa, parcă se juca cu noi de-a v-aţi ascunselea. Eram curios să văd acest traseu, deoarece în unul dintre materialele văzute pe youtube, britanicii de la emisiunea „Top Gear” au spus că este absolut minunat, iar eu, auzind acest lucru, m-am simţit atât de mândru! Şi aveau dreptate. Sublim!

 Dar cel mai mult mi-a plăcut Braşovul, oraşul natal al mamei mele. În cartierul Răcădău, unde copilarise mami, am întâlnit cel mai frumos parc: Parcul Trandafirilor. Este un parc mare, plin cu atracţii pentru copii şi parfumat totodată de numeroșii trandafiri. Mami mi-a arătat unde locuise ea și Şcoala Generală 20, unde îşi începuse viaţa de elevă. Un amalgam de sentimente puteam citi pe chipul ei şi, în timp ce îmi povestea, ochii i se umpleau de lacrimi de melancolie şi de tristeţe. E prima vară când Geta, cealaltă minune a mamei, mama ei, nu ne mai întâmpină cu zâmbetul ei cald şi blând. M-am dat în leagăn în spatele blocului, unde bunica pe vremuri bătea covoarele. Am admirat grădina frumoasă, plină de verdeaţă, unde mami în copilărie îşi aducea de la bunicii ei de la Bistriţa câte o găină… aici o lăsa prin iarbă şi o hrănea cu ce putea până când bunica se hotăra să o facă supă.

Din Răcădău, am urcat sus pe Tâmpa, muntele care veghează Braşovul. Am ales din nou telecabina pentru a admira peisajul, deşi iubitorii de drumeţii au cele 25 de serpentine, Treptele lui Gabony, Drumul Cavalerilor sau Drumul de la Iepure. Pe Tâmpa este plin de mure şi de frăguţe, în coşuleţe sau în pahare, la mici tarabe amenajate, toate de vânzare pentru cei pofticioşi. Doamne, cât este de frumos!

Chiar în acea perioadă, în Piaţa Sfatului se monta scena festivalului „Cerbul de aur”. Piaţa Sfatului era plină de viaţă, iar Biserica Neagră, renumită pentru sonoritatea ei de excepţie (beneficiază de peste 400 de tuburi), parcă vestea zile de sărbătoare. Frumuseţea nemărginită a Braşovului m-a fascinat… aerul curat şi brazii verzi, de asemenea. Părăsim oraşul şi ne îndreptăm spre Dinoparc Râşnov şi Cetatea Râşnov.

Dinoparc Râşnov este cel mai mare parc cu dinozauri din sud-estul Europei. O zonă de agrement pentru copii, cu 100 de dinozauri atestaţi ştiinţific, expoziţii, cinematografe 9D şi 3D. Aici îmi aduc aminte că se afla (reprodus) cel mai mare dinozaur descoperit vreodată în lume, Seismosaurus, gigantul de 45 de metri lungime. Pe lângă toată priveliștea care ne transportă cu ani în urmă, aici am vizionat cu tati într-unul dintre cinematografe un film 3D. Eram noi şi încă doi bărbaţi în sală. Dintr-odată, au început să treacă pe lângă noi muşte şi păianjeni giganţi, Tiranozaurul-Rex şi alte minuni din cauza cărora îţi îngheţa sângele în vine. Cei doi bărbaţi de lângă noi au început să ţipe, însă eu mă prăpădeam de râs.

Am continuat excursia cu o vizită la Cetatea Râşnov, una dintre cele mai bine păstrate cetăţi din Transilvania. Cetatea este formată dintr-o incintă exterioară, mărginită de un zid, alături de un turn pătrat, şi o incintă interioară, înconjurată de zidurile şi turnurile cetății. Am vizitat aici muzeul cu artă feudală, am văzut o mască de tortură şi un jug pentru transportarea prizonierilor în vremurile din trecut. De asemenea, am tras cu arcul într-una dintre ţintele de hârtie. Mami a cumpărat suveniruri, cum are obiceiul să cumpere ea de peste tot. Şi tot plimbându-ne şi mirându-ne de cât de creativă era lumea pe vremuri (mi s-a părut tare interesantă construcţia cetăţii), ceasul arătă ora 19. Aveam o foame de lup, aşa că am lăsat în urmă cetatea şi ne-am îndreptat spre zona în care sunt amplasate restaurantele.

„20 de mici, cu muştar şi cu pâine”, a zis tati imediat ce am intrat într-un restaurant. Eu cred că au fost cei mai buni mici pe care i-am mâncat vreodată, în plus, pâinea pe care ne-au adus-o era o pâine cu cartofi, tipică din zona Ardealului. Am mâncat până ce nu am mai putut să ne ridicăm de la masă.

La întoarcere, ca de obicei, mă aştepta Sara, să îi spun unde am fost şi ce am văzut. În cursul săptămânii am învăţat să merg cu bicicleta, iar seara făceam ieşiri în grup cu mami, tati, Sara, mătuşa şi uncheşu’ până în satul vecin, Tarpiu.

 Într-una dintre zile ne-a vizitat naşa Cristina, naşa mea de botez şi prietena mamei mele. Dacă ceva îmi place mult, dar mult de tot, este faptul că, atunci când mă întâlnesc cu naşa Cristina, jucăm cărţi. De fapt, naşa a fost cea care m-a învăţat să joc „Șeptică”. Tati făcuse o mâncare la ceaun, tare gustoasă, cu castraveți muraţi puşi de mama Livia.

La plecare, naşa Cristina ne-a invitat la Colibiţa. Aici avea ea un cumătru care îi plimba cu barca pe toţi turiştii veniţi din lume. Cum să ratăm aşa ceva? Următorul sfârşit de săptămână eram la Colibiţa. Colibiţa sau „marea de la munte” este un loc de basm. Îmi spunea nașa Cristina că aerul este atât de curat şi de bogat în ozon, încât poate vindeca orice bolnav de tuberculoză. Lacul are plajă, deşi se află la sute de kilometri de Marea Neagră. În 1918, un tâmplar german, observând potenţialul turistic al zonei, a construit aici câteva sate de vacanţă pentru saşii din Bistriţa, iar apoi a apărut ideea amenajării lacului.

Colibiţa este o oază de linişte şi relaxare, cu un farmec aparte, oferind turiștilor, pe lângă plajă şi scăldatul în apa răcoroasă, un ştrand amenajat, excursii, drumeţii, pescuit, iar în timpul iernii plimbări cu sania… Ce mult mi-aş dori să vin într-o iarnă!

Cumătrul naşei Cristina sosise cu barca. Noi ne-am instalat, iar apoi peisajul de vis şi versurile unei melodii pe care o cânta la chitară acest domn m-au teleportat direct într-o poveste: „Noapte la mare, / Noapte la mare, / Buzele tale au gust de soare. / Păru-ţi miroase a scoici şi a soare, / Noapte la mare, noapte la mare. / Noapte la munte, noapte carpatină, / Buzele tale au gust de răşină. / Pielea-ţi miroase a flori şi a fructe. / Noapte la munte, noapte la munte”. Bineînţeles, după o asemenea drumeţie a urmat o masă copioasă, cu aripioare, ciorbiţă ţăranească şi papanaşi, iar apoi, o tură de  joc de cărţi cu naşa Cristina, la „Casa Dani”, pensiunea unde am poposit.

Din păcăte, cum se spune, orice minune ţine trei zile… în cazul meu, vacanţa a ţinut trei luni şi a fost o vacanţă de vis. Ceea ce pot spune cu mâna pe inimă este că am uitat complet în aceste trei luni de telefon, de calculator și de jocurile electronice.

Melancolia începuse să îşi spună cuvântul pe drumul de întoarcere. Fiecare amintire este unică și îmi doresc cu nerăbdare să fie vară din nou, însă abia am început şcoala. De-abia aştept să revin anul viitor, frumoasa mea Românie!

Dragă cititorule, această vacanţă minunată este, de fapt, vacanţa ideală pe care ne-am imaginat-o noi, copiii din Roquetas de Mar. Cristian suntem toţi, iar aventurile şi experienţele lui sunt şi ale noastre. Braşovul şi Bistriţa pot fi înlocuite cu Iaşi, Bucureşti sau poate Constanţa, iar numele poate fi schimbat oricând cu altul. Toţi avem aceleaşi speranţe şi toţi aşteptăm cu nerăbdare vacanţele de vară în România. Pentru noi, România este ţara din vis.