Capitolul 6 – Evadarea spre mare (Canada)

captiolul 7 - tara din vis
Capitolul 7 – Arcadia (Ucraina)
October 16, 2019
capitolul spania - tara din vis
Capitolul 5 – O vară de neuitat (Spania)
November 2, 2019

Capitolul 6 – Evadarea spre mare (Canada)

capitolul 3 - tara din vis

Aventuri în drum spre mare

Evadarea spre mare

Câteodată, vacanța de vară poate începe plictisitor, mai ales dacă, între sfârșitul școlii și plecatul cu părinții prin alte locuri, există câteva zile în care stai acasă și nu prea ai ce să faci.

Undeva, într-un sat de lângă Cluj, există două căsuțe vecine cu oameni gospodari, pline cu flori, păsări de curte și animale… Și fiecare gospodărie are în dotare și câte un prunc care să le aducă atât bucurie, cât și agitație în viață. La casa de pe deal stă Maia, fetița gospodarilor care au multe păsări pe lângă casă. Maia este în clasa a VII-a la școala din sat. Mai jos, către vale, este casa celor care cresc multe oi. Ei au un băiat pe nume Eric. Este cu un an mai mare decât Maia. Maia și Eric au crescut împreună ca frații de când se știu. Maia este grijulie și atentă, iar Eric este un băiat jucăuș și puțin distrat. Maia este ordonată, în schimb, Eric este un împrăștiat. Ea este precaută, iar el s-ar băga în toate belelele. Nu au întotdeauna zile bune în care să se înțeleagă, dar dacă au o vacanță care a început cu plictiseală, atunci, trebuie neapărat să-și vorbească.

– Maia, ce faci astăzi? întrebă Eric supărat peste gard. La mine tare-i plictiseală… Pisica se ascunde de mine de azi-dimineață, pentru că i-am legat o sfoară cu un clopoțel de coadă. Cățelul este și ăla băgat în cușcă de ieri, de când am vrut să-i pun lângă el un arici. Și ariciul s-a ascuns. Nimeni nu știe de glumă.

– Cum, Eric, să le faci așa ceva? îl certă Maia. De abia a început vacanța și iar te-ai apucat de trasnăi pe lângă casă. De abia aștept să plec la mare. Părinții mi-au promis că mă duc la mare anul acesta dacă iau premiu. Este prima dată când o să văd marea.

– La mare? întrebă Eric. Și eu vreau la mare, nici eu n-am fost la mare vreodată. Se zice că e așa de multă apa, încât nu vezi nimic în zare, soarele și luna răsar din apă. Dar știi la ce m-am gândit? continuă Eric. M-am gândit să mergem măcar până la margine, la Hoia. Pădurea aia îmi place mult. Tata mi-a zis să nu merg niciodată acolo singur, dar aș merge măcar până la margine, să văd ce este.

– Și eu aș merge, dar părinții mei mi-au zis să stau în curte azi, însă știi ce… hai că merg și eu până la marginea pădurii cu tine.

Lăsară totul și plecară pe drumul spre pădure. Pădurea Hoia Baciu se știe că e pădurea misterioasă care îți poate aduce o grămadă de surprize, nu întotdeauna plăcute. Fantome, creaturi hidoase, focuri apărând din senin, mașinării zburătoare și se spunea că pădurea înghite animale de-ale gospodarilor din zonă. Copiii ascultaseră multe istorii despre pădure și chiar fuseseră în  câteva rânduri acolo împreună cu părinții, dar nu se întâmplase nimic special. Aveau atenționare de la părinți să nu se ducă în pădure singuri, ca să nu se piardă, dar când au ascultat ei vreodată de părinți?

Pe drumul spre pădure tot vedeau că iarba se mișcă în dreapta lor ca și când un șarpe ar fi luat-o prin iarbă. Dar nu era un șarpe totuși, pentru că mișcarea era diferită. Maia a țipat de spaimă, dar Eric s-a aplecat să vadă mai bine printre firele verzi. Era un mic șoricel, cu ochii ca două gămălii de ac, care îi privea speriat.

– Aaaaaa, ce șoarece drăguț, spuse Maia.

– Nu sunt șoarece! Eu sunt hamster și mă cheamă Ronțăilă! A murit Gheorghe Baciu, la care stăteam, și am plecat, pentru că ai lui mi-au dat drumul din cușcă. Aveam un prieten, Biscuit, dar nu știu unde a fugit el. Îl caut, dar nu văd drumul. Poate mă lăsați într-un loc unde iarba nu este atât de înaltă.

De uimire că aude un hamster vorbind, Eric mai să-l scape jos pe Ronțăilă. Cine mai auzise așa ceva?

– Amice, nu mă scăpa, că am mai căzut de câteva ori și crede-mă că nu-i amuzant.

Eric îl puse atunci pe Ronțăilă în buzunarul trăistuței pe care o ținea tot timpul la el; în ea avea un cuțitaș, o praștie, pietre, lemne și pene… și de toate câte putea avea un băiat de vârstă lui, care aduna multe și mărunte.

Hotărâră să meargă împreună către pădure, poate, în drum l-or găsi și pe Biscuit, dar au promis că o să meagă doar până la marginea pădurii și o să-i dea drumul lui Ronțăilă acolo. Și cum se apropiau de pădure, părea că parcă pădurea venea spre ei și simțeau cum pașii lor nu se mai aud pe frunzele uscate. Parcă mergeau pe un covor de vată, iar pașii se afundau într-un fel de ceață, iar totul în jur părea primitor. Nici nu și-au dat seama când, de fapt, au ajuns în pădure, urmărind copacii care se aplecau către ei și îi atingeau cu frunzele ușor umede de la răcoarea pădurii.

Și, deodată, în fața lor apăru un copac mare și plin de mușchi. Nu era un copac obișnuit, ci unul care avea ca un tunel prin el, pentru că vedeai dincolo restul pădurii. Ronțăilă rămase mut de uimire, cu lăbuțele din față ridicate și cu ochii maaaari și atenți. Nici nu mai clipea.

– E Copacul Dorințelor! Așa mi-a spus mie badea Gheorghe când mergeam prin pădure. Biscuit îmi zicea că trebuie să fie tare bine să te ascunzi în el, dar niciodată n-am rămas aici. Poate că Biscuit e pe aici, mereu spunea că își dorește să vină să-și pună o dorință. Se spune că numai cea mai aprinsă și arzătoare dorință se îndeplinește.

Și numai ce spune aceasta și apare pe o creangă o mogâldeață pufoasă cu alți doi ochi de gămălie.

– Biscuit! Unde ai fost până acum? Atât de mult te-am căutat…

– Am venit la copacul dorințelor ca să-l rog să îl aducă pe badea Gheorghe înapoi, zise micuțul Biscuit. Badea Gheorghe zicea că, atunci când omul moare, sufletul lui se duce la un copac… dar eu nu știu care copac din pădurea asta poate fi badea Gheorghe. Și nici Copacul Dorințelor nu zice nimic.

– I-auzi, Maia! Acesta este Copacul Dorințelor… oare dorințele noastre se vor împlini dacă ne urcăm în el?

Se așezară în locșorul care părea ca un tunel prin acel copac și ce dorință și-au pus… nu se știe ce și-au dorit. Eric, cu Ronțăilă în mână, iar Maia, cu Biscuit pe umăr, simțiră o ușoară amețeală, și aburul de pe jos începu să urce până peste capetele lor.

***

Popas la Corbeni

Eric, Maia și animalele de companie s-au trezit noaptea în satul Corbeni, nu departe de Lacul Vidraru. Au căutat o gazdă, ca să doarmă şi să se odihnească.

Casa gazdei lor se afla pe un deal și din porticul din spate aveau o priveliște frumoasă asupra altor dealuri și vedeau în depărtare ruinele Cetăţii Poienari și linia înaltă a munților Făgăraș.

Gazdele aveau multe animale care alergau în curte: vacă, capre, pui, cocoși, rațe, gâște, porci, pisici, câine. Copacii din curte erau aplecați, copleșiți de fructe: mere, pere, prune. În grădină erau sute de flori înalte și legume și stive de fân în curtea imensă din spatele casei. Totul părea un paradis pașnic și simțeau că pot rămâne acolo pentru totdeauna, uitând de scopul călătoriei lor spre Marea Neagră.

Au petrecut câteva zile jucându-se în grădină și în curte, cu copiii gazdei lor și cu alți copii din casele vecine. S-au distrat atât de mult jucând de-a v-ați ascunselea, ascunzându-se în fân și în spatele tufișurilor, urcându-se prin copaci și mâncând fructe… Cu toate acestea, trebuiau să își continue călătoria și, după ce și-au luat rămas-bun de la cel mai frumos loc și de la noii lor prieteni, au început drumul spre Lacul Vidraru. Barajul Vidraru era situat mai sus, pe munți, cu o priveliște frumoasă în depărtare. Au luat o barcă pentru a traversa lacul. Pe neașteptate, au văzut că se apropie o figură imensă, zburând parcă spre ei. Pe măsură ce se apropia, au văzut ceva mai mare decât o cetate. Era un DRAGON!!!

Dragonul ardea copacii din apropiere și totul era în foc. Simțeau căldura incendiului, chiar dacă erau în mijlocul lacului. Deodată, apa a devenit întunecată în jurul lor. Au început să vâslească repede, pentru a ajunge la țărm. Dar, înainte de a ajunge acolo, dragonul a plonjat direct prin baraj, făcând zidul să explodeze în bucăți și încercând să incendieze și barca în care erau ei împreună cu prietenii lor hamsteri.

Și-au dat seama că sunt pierduți într-o fracțiune de secundă, în timp ce apa curgea cu putere prin uriașa gaură. Au început să urle în cor, în timp ce apa îi trăgea la vale. Biscuit și Ronțăilă stăteau ascunși în buzunarele lor. Barca lor a început să prindă viteză, purtată de fluxul de apă, și a mers pe lângă pădure, a trecut de Cetatea Poenari și a trecut prin satul Corbeni. Erau foarte speriați că barca lor se va rupe în bucăți. Mârâitul dragonului îi urmărea în continuare, umbra lui acoperind totul în întuneric.

Eric și-a amintit că avea un cârlig în rucsac, l-a scos în grabă și l-a îndreptat spre dragonul de deasupra. În mod surprinzător, Eric a reușit să se agațe de gheara lui. Băiatul o prinse pe Maia cu o mână și activă trăgaciul cu cealaltă. Astfel, au fost trași spre cer, zburând sub dragonul care nici nu i-a observat în mânia lui.

Dragonul i-a purtat în nori și apoi s-a întors spre vârful muntelui. Când a coborât mai aproape de pământ, copiii au sărit și apoi s-au ascuns în spatele unor stânci, în timp ce dragonul și-a continuat zborul. Eric și Maia erau epuizați și speriați, dar nu le venea să creadă că sunt în viață. Într-un final, ajunseră pe vârful muntelui, unde un copac la fel de ciudat ca cel din pădurea Baciului domina singuratic. Cu toţii s-au urcat în copac şi un abur familiar i-a împresurat. 

****

Salvarea prințesei la Peleș

Maia și Eric erau în vârful muntelui Făgăraș, după ce au fost purtați prin cer, atârnând de gheara dragonului. Erau pe malul unui lac. Apa părea limpede și pură, așa că au băut din ea. Era foarte rece, și atmosfera era friguroasă, de asemenea.

Niciunul dintre ei nu era îmbrăcat cum trebuie. Ronţăilă și Biscuit tremurau pe umerii lor. Căutau un loc unde să se încălzească. Privind în jur, au admirat priveliștea uimitoare. Din vârful munților au putut vedea drumul de pe partea de nord care se strecoară printr-o zonă stâncoasă, cu multe răsuciri și întoarceri.

Auziseră despre acest drum care traversează muntele la cea mai mare altitudine și știau că se numește Transfăgărășan. Au văzut turme de oi pe vârfurile înalte ale munților. De cealaltă parte a lacului au văzut o cabină cu un semn pe care scris: „Cabana Bâlea”.

În timp ce Maia și Eric se pregăteau să meargă spre cabană, dintr-odată, o oaie și-a facut apariția și a început să vorbească:

– Știți unde este turma mea?

Copiii s-au mirat și amândoi au întrebat în cor:

– Cum de poţi vorbi, iar noi cum de te putem înţelege?

Oaia a spus:

– Vedeți acest lac? Se numește Bâlea Lac.

– Da, au dat din cap copiii.

– RRRRRRAAAAAAAAWWWWWWWW RRRRRRRRRR!

Maia și Eric au exclamat amândoi:

– Dragonul s-a întors!

Dar nu mai erau atât de șocați și de îngroziți ca înainte. Dragonul a zburat pe lângă ei. Copiii s-au apropiat de ușa cabinei și au întrebat:

– Cine e acolo? De ce ceri ajutor?

Fata a răspuns:

– Sunt o prințesă, mă cheamă Charlize. Dragonul m-a dus departe de palatul meu, exact când mă pregăteam pentru nunta mea. Eram la Castelul Peleș, dar acum sunt închisă în această cabană.

Copiii au încercat să deschidă ușa, dar nu părea ușor și nu a fost suficient timp, deoarece dragonul se vedea întorcându-se iar. Însă puterea magică a lacului le-a dat nu numai puterea de a vorbi cu dragonul, ci și curaj nelimitat. Dragonul a aterizat lângă ei, dar nu s-au simțit deloc înspăimântați. Maia i-a spus:

– Hei, mister dragon! Te cunosc! Ești marele dragon din poveștile pe care mi le spunea bunica mea!

Dragonul părea amuzat că cineva l-a recunoscut și că este celebru.

– Da, eu sunt! Cine sunteți voi? a întrebat dragonul.

– Suntem Maia, Eric, Ronțăilă și Biscuit, călătorim prin România! a răspuns ea. De ce ai ars totul în vale? De ce ai răpit-o pe prințesă?

– De ce nu? a răspuns dragonul. Eram plictisit!

Maia i-a șoptit lui Eric:

– Să-l păcălim! și apoi a continuat… Am auzit că poți zbura în toată lumea în câteva minute!

Dragonul a răspuns plin de mândrie:

– Bineînțeles că pot! Eu sunt dragonul cel mare, atotputernic! Pot zbura în jurul lumii în câteva minute. Dacă încerc cu adevărat, o pot face chiar și în câteva secunde! Eu sunt atotputernic!

– Ei bine, nu te cred, dovedește! Zboară în jurul lumii. Să vedem cât de repede o poți face, l-a provocat Maia.

Dragonul și-a întins aripile și a plecat ca un fulger în cer și apoi a înconjurat Pământul. În timpul ce el zbura în jurul lumii, Maia și Eric au vrut să o ajute pe prințesă. Au căutat o cheie, dar, desigur, nu au putut găsi niciuna, așa că au avut ideea ca Ronţăilă să intre pe gaura cheii ca să încerce să deblocheze ușa din interior. Însă era prea târziu pentru a acționa, căci dragonul se și întorsese. Maia s-a prefăcut a fi dezamăgită, fiindcă le trebuia mai mult timp, așa că a spus:

– Asta a fost foarte lent… am crezut că poți face mai bine de atât!

Dragonul a fost convins și a spus:

– Bineînțeles că pot! Îţi voi arăta! Mă enervezi, fetițo!

Și a plecat din nou ca o rachetă înapoi spre cer și în jurul lumii.

Hamsterii Ronţăilă și Biscuit au trecut prin gaura mică și au deschis ușa din interior cu mâinile lor minuscule. Prințesa a ieşit și i-a îmbrățișat pe toți, cu lacrimi de recunoștință în ochi.

Când dragonul s-a întors, a văzut că prințesa a scăpat și și-a dat seama că a fost păcălit. El a vrut să-i pedepsească, a vrut să-i ardă, dar era foarte obosit și aproape fără suflare. Nu a putut face nimic în acel moment.

Maia i-a spus:

– Da, te-am păcălit… De ce nu vrei să fii un dragon bun de acum încolo? De ce să arzi totul? Oamenii te vor iubi în loc să se teamă de tine! Ai putea fi un oaspete de onoare la nunta prințesei în loc să fii vânat de cavalerii ei.

Dragonul a confirmat că este plictisit să se teamă lumea de el. A fost de acord să o ducă înapoi pe prințesă și le-a oferit tuturor transport gratuit la Castelul Peleș. Au urcat pe spatele lui și au făcut o plimbare minunată printre nori.

Prințul ei, Peter, a fost încântat să vadă că Charlize s-a întors. S-au dus şi ei apoi să bea apă din lacul magic, pentru a putea vorbi cu dragonul.

Apoi, au sărbătorit nunta unde Maia și dragonul au fost invitați ca oaspeți de onoare. Era o petrecere grozavă. Castelul Peleș a fost decorat ca într-un vis și multe artificii au fost trase deasupra castelului. Dragonul s-a întors în cuibul său de la munte, dar a promis că va fi bun de acum încolo.

Maia și Eric au fost nevoiți să-și ia rămas-bun și să-și continue călătoria. S-au întors la Castelul Peleș şi, chiar la intrare în castel, au găsit o poartă pe care era încrustat desenul unui copac asemănător cu Copacul Dorinţelor din pădurea Baciului. Au deschis poarta… doar ca să se avânte într-un abur dens.

***

În vizită la liliecii din Rarău

Maia şi Eric se trezesc în întuneric.

– Oare unde suntem? întrebă Eric.

– Nu ştiu, răspunse Maia cu vocea tremurândă. Mie îmi e cam frică de întuneric. Bunica ţine tot timpul candela aprinsă în camera mea când dorm.

Şi, deodată, Ronţăilă începu să lumineze ca o lanternă. Fiindcă, ştiţi voi, Ronţăilă nu era un hamster obişnuit. Maia s-a mai liniştit acum că aveau lumină şi, încet-încet, copiii au început să exploreze noul loc. Nu se vedea mare lucru, dar măcar puteau vedea pe unde mergeau. Era linişte în locul ăsta întunecat, dar totuşi se simţea o prezenţă care o făcea pe Maia să fie foarte nervoasă.

– Aş vrea să plecăm cât mai repede din locul ăsta. Cum găsim noi marea, dacă suntem blocaţi aici? zise Maia.

– Hai, nu trebuie să fii îngrijorată, vezi bine că Ronţăilă ne luminează calea. Găsim noi ieşirea din locul ăsta. Aş zice că suntem într-o peşteră! Tu ce crezi? întrebă Eric.

– Peşterăăăăăă? Dar în peşteră de obicei trăiesc lilieci, şi mie îmi e foarte frică de ei, răspunse Maia cu vocea tremurând şi cu lacrimi în ochi.

Eric îl ridică pe Ronţăilă deasupra capetelor lor, şi copiii se uitară de jur împrejur.  Tavanul peşterii era acoperit de o pătura neagră mişcătoare. Ghiciţi? LILIECI. Maia era să izbucnească în plâns, nu alta.

– Hai, hai, Maia, încercă Eric să o încurajeze pe prietena lui. Tu, cea care îi păcăleşti fără frică pe dragonii care scot flăcări… nu se poate ca tocmai ție să îţi fie frică de aceste drăguţe creaturi care stau, săracele, cu capul în jos cât e ziua de lungă şi ies noaptea la vânătoare de insecte, muşte, şoareci…

– Şoaareeeci? începu să se bâlbie şi îl puse discret pe Ronţăilă sub şapcă, gândindu-se că Ronţăilă, chiar dacă avea puteri magice, era şi el un fel de şoarece.

– Şi, privește, toţi dorm, ceea ce înseamnă că… e ZIUĂ afară!

Astfel, Eric hotărî să o ţină pe Maia ocupată. Tocmai atunci copiii văzură o luminiţă în depărtare.

– Uite, Maia, ieşirea din peşteră! Hai să vedem cine numără mai mulţi lilieci, zise Eric acum amuzat.

– Eric, ai dreptate, liliecii dorm. Şi, uite, sunt mai multe feluri de lilieci! Îi vezi pe ăia care au urechile aşa de mari? Oare cum i-o fi chemând?

– Lilieci… urecheaţi, răspunse Eric pe un ton glumeţ.

– Ia uite şi ce mustăţi au unii! Ştiu, nu-mi spune, pe ăştia îi cheamă liliecii mustăcioşi, zise şi Maia pe un ton la fel de glumeţ ca Eric, acum că îi venise inima la loc şi se orienta după luminiţa din capătul peşterii.

– Wow, îi vezi şi pe cei care parcă au potcoave? Dar ce, sunt cai? completă Eric.

– Sunt multe încăperi în peştera asta, vezi? continuă să turuie Maia, luându-l pe Ronţăilă din șapcă şi învârtindu-l în aer pentru a lumina de jur-împrejur. Sala aia parcă e un con, cealaltă e dreptunghiulară… uite, aici nu sunt deloc lilieci, şi asta e o încăpere aproape luminată, fiindcă e chiar la ieşirea din peşteră.

Şi, spunând acestea, copiii ajunseră afară din peşteră. Ce să vezi? Un peisaj minunat! Poienițe verzi, flori de munte, păduri de fag și de molid, creste stâncoase, văi, izvoare, toate învăluite de cântecul vioi al păsărelelor. O luară pe o potecă care şerpuia printre nişte stânci albe, numai ca să descopere nişte munţi maiestuoşi, aşa, ca nişte turnuri de cetate.

– Eu ştiu unde suntem, zise Eric. Mi-a povestit bunicul despre străbunicul lui care a fost haiduc… şi despre cum trecea el din Transilvania în Bucovina, prin munţi, pe nişte drumuri cunoscute numai de haiduci. Legenda spune că, sub stâncile alea trei, stă îngropată o comoară! Când au năvălit tătarii, mai demult, domnitorul de atunci şi-a ascuns familia şi averea în munţi. Familia a stat într-o peşteră, poate chiar în peştera liliecilor unde am fost noi, şi cu toții s-au rugat pentru salvarea lor. Ascultând ruga lor, stânci mari au căzut de pe munte peste atacatorii care voiau să fure averea domnitorului. Haiduci din toate vremurile au încercat să găsească comorile, dar nu au reuşit. Hmm, stâncile alea se numesc „Pietrele Doamnei” şi, da, suntem în Bucovina. Cam departe de mare…

– Cum mai ajungem noi la mare, Eric? se supără Maia din nou.

În timpul ăsta, Ronţăilă, care scăpase de sarcina de a fi lanternă, urmărea curios o cărare marcată cu cruce roşie. Copiii se luară instinctiv după el. Au ieşit la un drum forestier şi, din fericire, au dat peste un cioban care se ducea la „Popii Rarăului”, de unde, le-a zis ciobanul, se putea vedea marea.

Ajungând sus pe Popii Rarăului, marea cea mare n-au văzut-o copiii, dar au văzut cât i-au ţinut ochii Obcinele Bucovinei. Au găsit şi nişte stânci mai mici, Hăghimiş, le-a spus ciobanul că se numesc, şi acolo s-au despărţit de cioban.

Ronţăilă începuse să înconjoare stâncile alea mici, fiindcă acolo se termina marcajul cu cruce roşie. Copiii găsiră fragi buni, aromaţi şi culegeau şi mâncau… şi culegeau şi mâncau. Găsiră şi nişte hribi mari şi zemoşi, dar la ce bun când n-avea cine să-i gătească? Obosiţi, s-au așezat pe pajiştea verde, cu Ronţăilă între ei, sprijinindu-se de Hăghimişul din mijloc.

De odihnit, nu prea s-au odihnit, fiindcă Hăghimişul, purtând simbolul Copacului Dorinţelor, era portalul prin care aveau să treacă în altă zonă. Şi aşa au ajuns la aventura următoare!

***

Întâlnire cu creatura misterioasă din Peștera Scărișoara

Munții Apuseni au avut întotdeauna cea mai tare priveliște pe care o poate vedea cineva vreodată.

– Mi se taie respirația de fiecare dată când îmi amintesc de regiunea asta, chiar dacă ultima dată când am fost aici aveam numai șapte ani, zise Eric.

Maia era şi ea lângă Eric, bucurându-se de priveliște pentru prima dată.

– Este tare frumos, spune ea.

– Da, este!

Copiii și-au continuat drumul și au ajuns la un fel de punct de control, de unde puteau să își cumpere ceva de mâncare și să meargă la baie.

– Ar trebui să facem o mică pauză, îi spuse Eric Maiei.

– Da, bine, spuse ea.

Maia intră în toaleta femeilor, și Eric ezită un moment în fața toaletei bărbaților. Simți că ar putea fi atacați sau urmăriți, ceva neaşteptat putea să li se întâmple și se înspăimântă să fie departe de Maia. Chiar dacă vrea să se convingă că acest sentiment este pentru că îi pasă de ea, știe că nu are destul de multă putere să se lupte sau să se apere fără ajutorul ei. Maia a fost întotdeauna o luptătoare pricepută.

Eric a folosit toaleta și, după ce a ieşit să se spele pe mâini, s-a uitat în sus și a văzut o mică fisură în oglindă. În mod normal, acest lucru nu l-ar îngrijora, dar, văzând un fel de spumă care se formase în locul piesei care lipsea, a devenit neliniștit. A încercat să nu se gândească prea mult, era o cantitate de spumă foarte mică și probabil că era doar săpun. Ieși din toaletă și respiră ușurat să o vadă pe Maia care îl așteaptă chiar afară.

– Bun, hai să continuăm, zise Eric.

Maia aprobă, și copiii ieșiră împreună din clădire. Se duseră în spatele clădirii. Se uitau la priveliște când Maia s-a oprit cu gura deschisă, cu ochii la ceva. Eric o privi confuz.

– Ce este?

N-a apucat să termine ce avea de spus, că se întoarse spre ceea ce privea Maia și rămase și el cu gura deschisă.

În faţa lor e cea mai ciudată creatură, maiestuoasă și, totodată, monstruoasă. Avea formă de struț, dar era o reptilă. Părea că are un cap de aligator, dar gura… gura ei este ceea ce i-a uimit cel mai mult. Întinsă până la gâtul ei lung, gura i se deschidea lateral. Avea o coadă atât de înspăimântătoare, lungă și groasă, suficient de puternică pentru a arunca pe orice sau pe oricine la 100 de metri.

Avea picioare uriașe, cu gheare care ar putea fi de reptilă sau de pasăre sau chiar un amestec de amândouă. Aripile negre, cu o întindere de 25 de metri, îi ieșeau din spate şi erau cu adevărat osoase. Întregul corp era negru, lucru care o făcea să pară ca și cum ar fi o umbră. Ochii îi erau plini de o singură culoare și ne privea cu cel mai luminos portocaliu închipuit, reflectând soarele. De fiecare dată când deschidea gura, se putea vedea un soi de albastru-închis, care se bălăngănea ca și cum ar fi un fel de otravă încălzită.

– Oglinda! își aminti Eric. Acest monstru a pus un fel de otravă în oglindă, dar cum a ajuns acolo?

Maia a pornit spre ea, dar Eric a apucat-o de braț înainte să poată merge prea departe:

–  Ce faci? i-a șoptit Eric, asigurându-se că nu face nimic care să alarmeze bestia.

– Nu ne va ataca, șopti Maia.

Eric se uită la creatură și apoi se întoarse spre Maia.

– Cum poţi să ştii aşa ceva?

Maia arată cu degetul către gura căscată.

– A mâncat iarbă, este un erbivor. Nu ne va ataca. Cel mult îşi apără teritoriul, a spus ea cu încredere.

Întotdeauna Eric a invidiat-o pentru talentul de a relaționa cu animalele, de a şti ce simt ele și multe altele doar dintr-o privire. Eric oftă.

– Bine, dar fără mișcări bruște și fii atentă! Nu știm ce poate face acel lucru.

Maia a dat din cap și s-a îndreptat încet spre bestie. Firește, bestia s-a speriat și și-a întins aripile puțin, gata să se apere.

– Shhh… E bine. Nu te-am rănit și promit că nu o vom face.

Maia mi-a făcut un gest în timp ce vorbea blând și calm, fără vreo frică sesizabilă în vocea ei.

– Sunt doar curioasă să aflu ce faci aici. De unde ai venit? a întrebat-o Maia.

Pe Eric îl deranja de fiecare dată când Maia vorbea cu animalele de parcă ar vorbi cu o persoană. Fiara a scos un mormăit, suficient de calm pentru a-l recunoaşte ca răspuns.

– Te poate înțelege? a întrebat Eric.

Maia dădu din cap.

– La fel cum îl pot înțelege și eu.

Eric privi suspicios creatura.

– Este o ea, s-a autocorectat Maia.

Eric îşi dădu ochii peste cap, zicând:

– Uite, nu îmi pasă… Putem doar să ieşim de aici? Ar trebui să continuăm să ne mișcăm.

– Bună idee! Vrei să vii și tu? o întrebă Maia pe creatură.

Aceasta și-a zbătut aripile vesele, scoțând țipete clare de fericire. Jumătate a mers și jumătate a sărit către Maia, care a bătut-o prieteneşte pe cap.

– Bine! a izbucnit Maia. Să mergem!

Copiii s-au îndepărtat de traseu, având grijă să nu lase pe nimeni să o observe pe Ralsei (Maia i-a dat numele „Ralsei”).

Tocmai treceau pe lângă Peștera Scărişoara, când Eric a auzit o voce uscată și antică, care păru a-i exploda cu putere în creier.

– Eric… Vino! Vă va plăcea aici. I-am găsit pe părinții tăi aici. Ai vrea să îi revezi?

Eric s-a oprit din drum. S-a întors spre peșteră. Ştia că Peștera Scărișoara sau „Ghețarul de la Scărișoara”, cum îi zic localnicii, adăpostește cel mai mare ghețar subteran din România.

Un vânt ciudat în care se simţea o prezenţă puternică venea dinspre peșteră. Pe măsură ce briza se apropia, Ralsei a scos un sunet de înfricoşare.

– Ce este? Ce nu este în regulă? a întrebat Maia, fiind îngrijorată. Imediat a simţit şi ea acea prezenţă ciudată în creierul ei. A devenit palidă și a început să transpire.

Ceva atrăgea copiii spre peșteră. Eric se gândi că este o păcăleală, dar asta nu l-a oprit să se îndrepte spre peşteră. Picioarele i se mișcau singure, făcându-și drum în peșteră.

Acelaşi lucru probabil i se întâmpla şi Maiei, deoarece intrase şi ea în peșteră. Eric s-a simțit paralizat și totuși nu era. Nu putea să vorbească. Întregul său corp tremura pe măsură ce puterea din peșteră devenea treptat mai puternică și mai evidentă.

– Poate că totul este în ordine și nu e nimic care să încerce să mă omoare, s-a gândit Eric.

S-a răzgândit însă când o mână de dimensiunea torsului său s-a întins spre el din întunericul peșterii. Ochii i s-au lărgit cât să îşi dea seama că are ghearele pregătite, așteptând să se apropie suficient de mult, de parcă se ferea de lumină.

Eric încercă să îşi controleze corpul, deși tremura din cauza tăieturii imense de pe braț, tăietură pe care i-a făcut-o creatura cu gheara sa. S-a uitat în spate și a văzut-o încercând să-i facă la fel și Maiei.

– Nuuuu! a urlat Eric. A alergat spre Maia și a împins-o, trezind-o la realitate.

– Ce… Ce s-a întâmplat? zise Maia.

– Ce se întâmplă este că faptul că acea creatură încearcă să ne mănânce! zise Eric disperat.

Maia a întins mâna ca să scoată cuţitul din teacă.

– Daa… doar să încearce, accentuă ea.

Apoi a făcut o mişcare rapidă cu cuţitul, așa cum numai ea ştie să facă, și a făcut o rană deschisă pe brațul creaturii. Un lichid negru a ieșit din noua rană. Creatura a făcut un pas înapoi și a răcni de furie, ieşind complet din umbră. Ieșind,  și-a dezvăluit adevărata formă. Prin comparaţie, Ralsei era un mic șoricel adorabil.

Gura creaturii se despărțea în mijlocul feței, dezvăluind un lichid negru, care i se scurgea din gură. Avea ochii de o parte și de alta a gurii, privind cu ură.

A încercat să o zgârie pe Maia cu ghearele sale, dar și-a dat seama că Maia este prea rapidă pentru a fi atacată. În mod clar, creatura era inteligentă, deoarece după un timp a renunțat la Maia și s-a îndreptat spre Eric. Ochii i s-au lărgit de teamă, în timp ce creatura venea spre el. S-a ascuns sub prima stalactită, dar coada creaturii l-a înțepat în picior. Eric căzu imediat, răpus de durere. A simțit că viața și sufletul i se scurg din corp. Vederea i-a devenit zbuciumată, iar corpul lui se simţea din ce în ce mai slab.

– Mor… sau nu? își spuse Eric. 

A început să amorțească, oasele au început să se crape și să se întindă, creând membre noi, transformându-se complet. Corpul lui Eric s-a cutremurat ultima oară și s-a așezat în poziția fetală pentru o clipă. S-a ridicat încet în picioare și s-a întors spre Maia, fără control. Şi-a văzut reflexia într-o baltă pentru un moment: arăta ca o versiune mai mică a acelei creaturi. Spre surprinderea lui Eric, a schiţat şi un zâmbet amar. Eric a încercat să urle la Maia să fugă, dar nu a putut scoate niciun sunet. Nici Maia nu se putea mișca.

Eric a simțit o senzaţie de frig care-i urca pe coloana vertebrală. A auzit creatura vorbind şi şi-a dat seama că o înțelege perfect.

– Vreau să ni se alăture, a spus cu aceeași voce uscată și antică.

Eric a simțit că dă aprobator din cap și se întoarse spre Maia, mârâind. A auzit-o strigând.

– Nuuu, Eric, NUUUU!

Lui Eric îi crescuse o coadă care a început să acționeze de una singură și, deşi Eric încerca să o avertizeze pe Maia, nu a putut face nimic. Era ca și cum ar fi fost prins în gheață: viu și treaz, dar complet înghețat și incapabil de a face ceva. 

Ochii Maiei s-au lărgit și a strigat:

– RALSEI!!!

Ralsei a intrat și a ridicat-o pe Maia, ieșind din grota îngheţată, în timp ce își învârtea coada ca un sistem de apărare. Afară, Ralsei privi în jur, derutată. Se întoarse către Maia.

– Eric… a murit! spuse Maia, cu lacrimi în ochi. L-a luat creatura.

Eric urlă către Maia:

– Așteaptă! Sunt încă aici! Ajutor!     

Din păcate, nimeni nu l-a auzit. Eric a crezut că a dispărut, a crezut că Maia și Ralsei sunt pe cale să îl părăsească, dar Ralsei s-a întors înapoi în peșteră. Era ca și cum Ralsei îi putea simţi prezența, știind că este el, Eric, şi nu o creatură oribilă. Ralsei aruncă lichidul ciudat din gura ei chiar pe locul unde Eric fusese înțepat. Băiatul căzu la podea, gâfâind și gemând de durere. Şi-a simțit sufletul întorcându-se înapoi, împreună cu capacitatea de a-şi mișca corpul. Oasele sale i s-au spulberat și i s-au uscat, membrele prelungite revenind la dimensiunea lor normală. Privirea lui Eric a devenit clară şi şi-a recăpătat mișcările. Ralsei l-a ridicat și a ieşit cu spatele din Peștera Scărişoara, aruncându-l lângă Maia. Creatura urla în peșteră cu furie.

– Eric! l-a îmbrățișat Maia strâns, lacrimile de tristețe devenind lacrimi de ușurare în ochii ei. Am crezut că te-am pierdut de tot! Eram atât de îngrijorată!

Eric a ridicat din umeri.

– Ei bine, dacă aş fi plecat, și mie mi-ar fi fost dor de mine.

Maia își roti ochii și zâmbi.

– Încetează să fii un „creier mirositor”.

Eric s-a întors spre Ralsei și a știut ce trebuie făcut.

– Ralsei, chiar dacă ne-ai ajutat, nu poți rămâne cu noi. Oamenii obişnuiţi s-ar speria de tine. Îţi mulțumim pentru serviciile acordate, dar știi că trebuie să pleci.

Ralsei privi în jos, cu tristeţe, şi se întoarse să plece în pădurea care o adăpostise până atunci. Maia o mai îmbrățișă o dată înainte de a dispărea pentru totdeauna din vieţile lor.

– Ralsei, nu te vom uita niciodată! au spus copiii.

Maia se întoarse către Eric.

– Deci, creier mirositor, unde vom merge mai departe?

Și nu sfârşi bine a zice cuvintele astea, când un nor dens îi învălui şi se treziră pe un pod suspendat care purta la intrare însemnul de pe Copacul Dorințelor.

***

Aventura cu Dracula

Cei patru prieteni s-au trezit în siguranță la Biserica Neagră. Ştiau ei de unde venea numele bisericii, de la un mare incendiu. S-au învârtit ei prin biserica lungă cât trei vapoare, au ascultat cu plăcere melodiile cântate la orgă de nu ştiu cine, că nu puteau să vadă persoana care făcea repetiţii. În momentul în care admirau colecţia preţioasă de covoare, a venit spre ei un gardian şi i-a luat pe toți patru pe sus şi i-a dat afară. Că de… nu aveau bilete de intrare.

– Haideți în pădure să dormim sub nişte copaci peste noapte! spuse Eric.

Toți patru se puseră de acord şi plecară în pădure. Pe drum, întâlniră o familie de urşi, mama şi trei pui. Erau fericiţi că au întâlnit urşi… era cunoscut de toată lumea că este o specie pe cale de dispariție.

Urşii erau prietenoşi, şi Maia se duse s-o întrebe pe mamă dacă cunoştea un loc în care să poată dormi toți patru. Ursoaica le spuse că da, există un castel mare cam la un kilometru depărtare. Copiii, fiind foarte bucuroşi, îi mulțumiră mamei ursuleților şi plecară spre la castel. Odată ajunşi la castel, Ronțăilă găsi un loc de dormit pentru toți patru. Dar, spre surprinderea lor, dimineața s-au trezit la închisoare! S-a apropiat de ei un personaj obez şi scund, care mânca dintr-o cutie cu ciocolată, pe nume Dracula, și îi întrebă ce căutau în castelul lui. Se vede treaba că, de când putea să mănânce ciocolată dis-de-dimineață, Dracula deveni obez şi îşi pierduse caracteristicile de vampir internaţional.

– Ne-a spus un urs că în castel se poate dormi bine şi, pentru că era aproape, ne-am hotărât să venim, spuse Maia.

Personajul a început să râdă:

– Un urs? Eşti sigură? Voi veṭi sta aici un an întreg! spuse Dracula.

– Trebuie să ieşim de aici în cel mai scurt timp posibil, le șopti Eric prietenilor lui.

Toṭi patru au încercat ore în şir să găsească o ieşire din închisoare. Pe pereţii celulei în care erau au găsit scrisă istoria castelului şi însemnul Dragonului, un ordin cavaleresc, primit de tatăl lui Dracula, Vlad II, pentru luptele câştigate împotriva turcilor. După două-trei ore de căutat, au găsit ceva.

– Am găsit o cheie! spuse Biscuit, care ronţăise bine de tot un colţ de celulă. Biscuit îi dădu cheia lui Eric, să o încerce.

Cheia a intrat în lacătul celulei şi ieşiră cu toții fără zgomot. Dracula venise în momentul ăla cu mâncare pentru ei şi îi văzu luând-o la fugă. Copiii aleargau cât puteau de repede, dar Dracula venea după ei. Dracula obosi repede, şi copiii scăpară din castel cu succes. Apoi, au strigat:

 – Dracula, să te duci la înot sau la sală, că ţi-ai ieşit din forma activă de vampir!

În pădure, lângă castel, era o herghelie de cai, pe semne că era herghelia lui Dracula. Doi cai păşteau liniştiţi iarba cea verde.

– Maia! Să luăm caii ăştia, să plecăm cât mai repede de aici!

Eric se urcă atunci pe un cal, şi Maia, pe celălalt. Caii, speriaṭi, o luară la fugă în viteză. Maia, neștiind să călărească, după un kilometru a căzut de pe cal într-o baltă. Eric s-a grăbit să o ajungă din urmă şi s-o ajute, dar, când s-a dat jos, n-a mai văzut-o. Nu l-a mai văzut nici pe Biscuit. Ronṭăilă a stat puţin pe gânduri şi apoi i-a spus lui Eric ce credea… că Maia și Biscuit au căzut într-o altă dimensiune. Atunci, Eric îl puse pe Ronţăilă sub haină şi călcă bărbăteşte în baltă.

***

Plimbarea în Deltă

Copiii s-au trezit că sunt într-o epavă și că erau acoperiți cu nisip. Cum se curățau ei, găsiră un cufăr mic, cu marginile aurii și cu o încuietoare destul de complicată. Încercară să o deschidă, dar nu reușiră. Apoi, și-au dat seama că lipsește Ronțăilă. Un ghem de alge se plimba de colo până colo în mica epavă, iar Eric puse mâna pe mogâldeața plimbătoare și începu să desfacă din firele verzi care formau ghemul plimbător. Era Ronțăilă, prins în capcana de alge și sfori. Maia reuși să dea de capătul sforii, unde era o cheie.

Au deschis cufărul și au descoperit o scoică cu o perlă în ea, care stătea pe o micuță hartă ce arăta drumul secret de la Deltă la mare. Deodată, o pasăre fură conținutul scoicii și începu să alerge cu pași mari. Eric se gândi că perla și restul lucrurilor din cufăr ar avea un rost în găsirea drumului, așa că, împreună cu Maia, au început să urmărească pasărea, țipând după ea:

– Stai, pasăre, adu-ne înapoi perla!

Pasărea se opri și zise:

– Dar cum de vă pot înțelege? Cei trei rămaseră surprinși că înțeleg și o pasăre, iar Maia și Eric îi explicară că perla din ciocul ei ar putea fi un indiciu care i-ar ajuta în misiunea lor de a descoperi fantastica lor țară. Pasărea le spuse că se numește Riki și că îi pare rău că le-a furat perla, dar ea căuta doar de mâncare. Le-a dăruit perla înapoi.

– Sunteți în Delta Dunării, în Pădurea Letea, spuse Riki, una dintre cele mai vechi păduri înconjurate de ape și care se găsește între Chilia și Sulina, aproape de revărsarea în Marea Neagră.

Nici nu apucă bine să spună unde se află, că imediat auziră un zgomot ca de copite și terenul de sub ei începu să vibreze. O hoardă de cai sălbatici trecură în fugă peste ei și nechezară în semn de salut.

– Hai să mergem de aici, spuse Riki. Sunt destul de sălbatici și mi-e frică să nu vă rănească.

Au ajuns împreună la un teren care era aproape tot roșu de la niște tufișuri cu „cârcei de nisip”, niște fructe mici și roșii care seamănă cu murele, dar au gust de pepene roșu. Acestea le-a ținut și de foame, și de sete. Riki era tare mulțumit de el și își smulse o pană, pe care le-o dărui copiilor în cazul în care vor avea nevoie de ajutor. Astfel, dacă se vor învârti cu pâna în mână de patru ori, repetând numele lui Riki de trei ori, el va veni. Le-a arătat cu aripa casa unui pescar, Gigi, care i-ar putea ajuta în drumul lor spre Marea Neagră. Riki și Gigi erau prieteni buni, iar uneori mergeau la pescuit împreună dimineața.

Ronțăilă tot cauta pe lângă apă, curios să vadă o margine de scoică, până când aceasta l-a prins de nas și a început să chițăie speriat.

– Of, că nu te mai potolești, măi Ronțăilă! îi spuse Maia, luând scoica, pe care apoi i-o dărui lui Riki.

S-au despărțit de Riki, plecând spre casa pescarului Gigi, dar acesta le-a spus că numai moșul Eliodor, bătrânul locului, le-ar putea da detalii despre drumul spre mare. Le-a spus, de asemenea, că îl vor întâlni când se va lasa seara peste Deltă. Așa că, până atunci, i-a pus la masă și le-a dat un borș de pește, o scrumbie de Dunăre cu mămăligă și niste uscățele dulci și fragede.

Până când soarele a apus, Gigi i-a plimbat cu barca pe lac, unde au văzut lebede grațioase, faimoșii pelicani care reușesc să fure pește chiar din locurile unde pescarii întind plasele, cormorani, corcodei cu creastă, buhai de baltă și egrete albe. Au văzut pâlcurile care plutesc pe apa unde își fac lișițele ouăle păzite cu strășnicie, ca să nu le fure corbii.

S-au oprit pe marginea unei insule, pentru a admira în voie frumusețile Deltei. Gigi le-a arătat cum poți să bei apă din Dunăre folosind tijele de la nuferi ca un pai cu filtru. Deodată, lângă ei se mișcă ceva și numai ce au reușit să vadă un șarpe de apă care, voinicește, prinsese un pește măricel și reușea să se deplaseze foarte repede către o zonă uscată ca să-l poată înghiți. Eric și Maia se uitau înmărmuriți la păsările și animalele din Deltă și la ceea ce făceau ele pentru a supraviețui. Eric îl ascunse pe Ronțăilă în șapcă, îngrozit la gândul că vreun corb sau vreun șarpe l-ar putea transforma în cină.

A venit seara peste Deltă și, când portocaliul cerului intră în adâncul apelor, apăru și barca moșului. Eliodor era un bătrân despre care zicea lumea că are 200 de ani, dar cine poate ști… se zice că făcea parte din pirații Deltei, care reușeau să dispară în ape atunci când venea potera și reușeau să iasă la suprafață când te așteptai mai puțin. Este un fel de duh al apelor pentru cei care locuiesc în zonă.

– Dacă încerci să păcălești Delta, o să afli că, de fapt, ea te păcălește pe tine! Trebuie să o respecți, și ea te va respecta. Din vremuri străvechi ea a ajutat sau s-a supărat pe cei care voiau să o distrugă. Doar românii au mai reușit să o facă să asculte, pentru că nu i-au stricat fața. Au ajutat-o ca să-i ajute, așa că românii au creat un canal pe sub ape acum mai bine de 1000 de ani. Nu știe multă lume de existența lui, pentru că îl foloseau atât pentru ducerea apei potabile, cât și pentru retrageri strategice. Tunelul a fost astupat, dar au reușit să înceapă să-l folosească pirații Deltei mai târziu. Ei furau bani și bijuterii și să le ascundeau în locuri numai de ei știute, iar tunelul ieșea la Marea Neagră… Mulți spun că poți să ajungi și la Mangalia prin alte treceri secrete, dar cine mai știe? Am fost mai demult, când eram copil, pentru că eram curios, să văd unde are mormântul faimosul pirat Giorgios. Deși murise, se pare că nu era acolo. Nu l-a prins potera niciodată. Unii zic că a murit de bătrânețe, alții spun că s-a transformat și hălăduiește încă prin catacombele tunelului unde își avea traiul și îi ajuta pe cei care merită să fie ajutați.

Seara a venit peste Deltă, și poveștile lui Eliodor au adormit copiii care stăteau fiecare într-un hamac pregatit de Gigi, în jurul focului. Eric îl avea încă pe Ronțăilă sub șapcă, care ieșise doar cu botul afară și sforăia în părul băiatului.

Copiii s-au trezit de dimineață foarte voioși și, după ce pescarul Gigi i-a hrănit și le-a dat câteva merinde la ei, au purces la drum împreună cu moș Eliodor către tunelul secret, călcând direct în apă. Drumul era drept și plin de apă, dar nu mai mare de câțiva centimetri. Moș Eliodor spunea că e drumul de deasupra tunelului și mulți oameni îl folosesc să meargă cu bicicleta pe acolo, pentru că nu-i niciun pericol să te scufunzi. Curând, au ajuns la un trunchi de răchită, unde moș Eliodor a dat la o parte o bucată din coajă și au început să coboare niște scări într-un întuneric profund. Dar Moș Eliodor a dat de o torță și a aprins-o. În față lor s-a auzit o mișcare și chiar și Moș Eliodor s-a încruntat și a simțit că i se zbârlesc mustățile. Eric o ținea de mână pe Maia, Ronțăilă se ascunsese în fundul unui buzunar, și toți erau încremeniți. De pe o liană care atârna din tavanul tunelului, un boț micuț, cu doi ochi de piper le spuse:

– Aoleu! Nu mai veneați odată… vă aștept de două zile să vă arăt drumul!

– Biscuit! strigă Eric. De unde ai apărut?

– Am apărut și am dispărut, că mie îmi place să fiu liber, zise Biscuit. Am găsit drumul, dar cred că e o fantomă care tot vrea să mă sperie.

Și acestea fiind zise, Biscuit se sui pe moș Eliodor, care avea torța, și o luă înainte, să le arate drumul. Liane, multe liane cădeau din tavanul tunelului de piatră și le îngreuna trecerea, dar se pare că ceva îi mâna către acea luminiță mică, care se vedea la capătul tunelului. Deodată, un abur alb îi învălui și, în fața lor, se arătă un bătrânel simpatic cu baston.

–  Cine sunteți voi și de ce intrați în tunelul meu? îi întrebă bătrânelul. Pe tine te știu, îi spuse lui moș Eliodor. Ești doar un copil neascultător care își bagă nasul peste tot.

Copiii au încremenit, dându-și seama că aceasta este fantoma piratului Giorgios. Fantoma i-a ascultat pe copii și a aflat că vor să ajungă la mare. Le-a ascultat toate peripețiile prin care au trecut și apoi i-a îndreptat către un alt tunel unde, spuse el, este trecerea către mare. Dar au ajuns la un capăt unde era un zid și o lespede cu o strofă dintr-o poezie.

–  Trebuie ca voi doi să spuneți poezia cu voce tare și fiecare dintre voi va ajunge la mare, spuse Biscuit.

Sunt ținut pe loc de friguroasele țărmuri ale Pontului Euxin,

Numit de cei vechi Axenus, căci apele sunt bătute de vânturi aspre

Și tu, corabie, care vii în vizită, nu găsești aici porturi liniștite.

Fiecare copil spuse strofa și, deodată, cei doi s-au trezit la picioarele unei statui. Era statuia poetului Ovidiu din Constanța. Versurile se pare că erau ale lui.

***

În sfârșit, la Marea Neagră

Îndată ce au trecut portalul, Maia și Eric, însoțiți, bineînțeles, de amicii lor, Ronțăilă și Biscuit, au găsit statuia poetului Ovidiu, aproape de Marea Neagră, în orașul numit Constanța, unde soarele își revarsă razele lui calde, și briza de apă sărată le gâdila nasul. Deodată, Ronțăilă aruncă din gura sa o bucată de hârtie bine împachetată, pe care o avea ascunsă în fălcile sale.

– Ce este aceasta, Ronțăilă? a întrebat Eric.

Biscuit i-a răspuns imediat:

– Aceasta este o hartă a orașului în care am ajuns acum, Constanța.

În acelasi timp, Maia a rămas foarte uimită de ceea ce se petrece și întrebă:

– Ronțăilă, cum de ai reușit să faci una ca asta?

Nici nu apucă să termine întrebarea, că Biscuit interveni, spunându-le:

– Eu și Ronțăilă am avut multe aventuri împreună și, acum doi ani, am luat această hartă. Așa că acum vă pot spune că orașul Constanța este principalul port al României la Marea Neagră.

Au plecat ușurel către mare, să vadă valurile care se spărgeau cu forță în stabilopozii de pe margine. Era cald și frumos, soarele strălucea pe cer, și pescărușii țipau în zbor, ca un salut adus copiilor care se aflau pentru prima dată la mare. Deodată, apăru o cioară urâtă, care reuși să-l fure pe Biscuit. Eric își scoase praștia legendară și ținti, să-l salveze pe Biscuit. Atunci, Maia strigă:

– Oprește-te, o să-l rănești pe Biscuit, pentru că ei sunt în mișcare.

– Nu o să-l rănesc pentru că știu ce fac și sunt cel mai bun din clasă la tras cu praștia!

Dar nu termină de vorbit că iată că pescărușii s-au repezit la cioară și au început să-i smulgă din pene pentru a-l sava pe Biscuit. Îi smulgeau pană după pană, până când cioara, nemaiputând zbura, a aterizat pe o margine stâncoasă și l-a eliberat pe Biscuit în apă. În zborul ciudat, cioara a lovit un crab care și-a băgat cleștii în ea și, astfel, țipând rușinată fiindcă nu mai avea pene, cioara a plecat să se ascundă după alte stânci. Biscuit era acum în pericol de înec.

Copiii au scos pana de la Riki, s-au învârtit de patru ori și au strigat numele lui de trei ori, iar acesta a apărut. Riki a strigat către mare:

– Vălurel, ajuta-l tu pe Biscuit!

Copiii erau înnebuniți de spaimă și, deodată, din valuri apăru un frumos delfin, pe botul căruia stătea Biscuit. El era așa de încântat de noul prieten, că începu să-l pupe pe delfin de fericire. Delfinul îi salută și începu să le vorbească:

–  Mă numesc Vălurel și am doi ani. Riki este prietenul meu, el ne ajută la pescuit și ne ține de urât în zilele când pescarii sunt plecați. Pe Riki îl știu de când un val mare m-a băgat pe unul dintre brațele Deltei. Riki m-a ajutat să găsesc marea, și eu îi eram dator.

– Vălurel, mie mi-a spus bunica o poveste despre un pescar de oameni și tare aș vrea să vizitez peștera în care a locuit el!

– Vorbești despre Sfântul Andrei? Da, se spune că a creștinat populația din Dobrogea. Vă urez drum bun, copii! Hai să vă mai stropesc încă o dată, în loc de îmbrățișare, că tare îmi sunteți simpatici!

– Ha, ha, ha… ce briză plăcută și bine-venită, pentru că este foarte cald! Mulțumim, Vălurel! și atunci Biscuit alergă până aproape de prietenul delfin, să îi mulțumească din nou.

– Mi se pare tare interesant să vizitez o peșteră unde a trăit un pescar de oameni, spuse Eric.

Trebuia doar să o convingă pe Maia să vină cu el și să ia provizii pentru călătorie, ceva de ronțăit pentru Ronțăilă și pentru Biscuit, apă și fructe pentru noi.

– Maia, mai ții minte povestea cu sfântul care a locuit în peștera din Dobrogea, cum ne-a spus bunica?

– Cel cu părul alb ca neaua și barba lungă până la pământ?

– Eu nu vreau să merg, zise Biscuit zgribulit! Mi-e frica de lupi! El a îmblânzit lupii și îl ascultau numai pe el, așa parcă era legenda…

– Biscuit, tu ne ai pe noi și pe Ronțăilă, să te protejam! În plus, nu mai este locul pustiu de acum 2000 de ani.

– Bine, atunci, haideți să mergem! Sunt gata pentru o nouă aventură astăzi, de parcă nu am avut destule în primele ore ale dimineții!

Cum mergeau ei prin Constanța, spre stația de autobuz, s-au întâlnit cu un bragagiu care striga:

– Bragă proaspătă și alviță! Poftiți, încercați! Este delicioasă!

– Ce este braga? întrebă Eric.

– O licoare care îți dă puteri să călătorești când este cald, are multe vitamine și este făcută din mei, o cereală cultivată de daci.

– Ne-ai făcut curioși dumneata, două pahare mici pentru noi și două linguri de bragă pentru Ronțăilă și pentru Biscuit, că și lor le place meiul.

Bătrânul turc, îmbrăcat în haine tradiționale, cu niște șalvari largi și o pălărie curioasă cu un șnuruleț care se mișca de câte ori dădea din cap, îi servi cu amabilitate pe copii și pe prietenii lor.

– Nu aș putea spune că nu îmi place, zise Eric.

– Este interesant gustul, zise și Maia.

– Brrrrrr, e acrișoară băutura dumitale, zise și Biscuit. Dar mai bine acrișoară decât sărată, cum a fost apa din mare, noroc cu Vălurel…

– Mie nu îmi displace, zise Ronțăilă, îmi era foarte sete…

Iată că se vede și autobuzul… merge spre Ion Corvin, unde este peștera la care vreți să ajungeți. Copiii au urcat în autobuz și, în următoarele cinci minute, erau și adormiți… probabil căldura, oboseala și efectul liniștitor al băuturii balcanice și-au spus cuvântul.

Drumul a fost destul de lung și somnul, odihnitor, așa că cei doi copii s-au trezit curioși, apropiindu-se de locul în care a poposit primul ucenic al lui Hristos.

Călugărul Nicodim era așezat în rugăciune când au intrat copiii în peșteră. Erau muți de emoție și bucurie că puteau călca într-o încăpere veche de peste 2000 de ani. Au îmbrățișat pereții cu privirea și, fără să spună un cuvânt, s-au așezat și ei în genunchi. Bătrânul călugăr îi aștepta, știa că vor veni și le-a spus tot ce a știut el despre locul în care se aflau. I-a invitat apoi în sufrageria mănăstirii, unde au mâncat cea mai bună ciorbă din viața lor, iar apoi au vizitat complexul monahal și împrejurimile. 

A doua zi, și-au luat rămas-bun de la gazda lor blândă, cu ochi strălucitori, au primit binecuvântarea să călătorească înapoi, spre casă, și bilete de avion. Copleșiți de emoție și de ziua specială pe care au avut-o, vocile lor s-au îngemănat în cea mai sinceră rugăciune de mulțumire pe care au spus-o până acum. Nu mai călătoriseră niciodată cu avionul! Din avion, se vedea o corabie cu steag românesc…