Capitolul 7 – Arcadia (Ucraina)

captiolul 8 - tara din vis
Capitolul 8 – Bunelul și „Curiosul” (Portugalia)
October 1, 2019
capitolul 3 - tara din vis
Capitolul 6 – Evadarea spre mare (Canada)
November 1, 2019

Capitolul 7 – Arcadia (Ucraina)

captiolul 7 - tara din vis

ARCADIA

Bunicul meu Cezar, Dumnezeu să-l ierte, un mare om de știință, profesor universitar, de multe ori, când se întorcea de la conferințele de talie mondială la care participa cu cea mai mare implicare, ne avertiza că omenirea este serios amenințată de cataclisme naturale de tot soiul. Parcă-l aud cum zicea: „Domnule, eu efectiv nu pot să-i înțeleg pe oamenii ăștia, niște inconștienți! Ei chiar nu-și dau seama că zilele planetei noastre sunt numărate? Ne îndreptăm cu pași grăbiți spre sfârșit! Stratul de ozon se tot subțiază, este a-tâ-ti-ca! Cu asta nu mai e de glumit, zău! Trebuie neapărat să se ia măsuri urgente! Așa nu se mai poate!” 

Eu mi-l amintesc foarte bine, deși eram destul de mic, de vreo cinci anișori neîmpliniți, când bunica a primit un telefon și a fost anunțată că bunicul a suferit un atac de cord, chiar când își prezenta proiectul lui de „salvare” a Terrei. A fost internat de urgență în spital, dar a intrat în stop cardio-respirator și după două ore a murit, în ciuda tuturor eforturilor depuse de echipa de medici. Nu a mai putut fi salvat. Mai târziu, bunica ne zicea că „bunul” a murit de prea multă inimă, de prea mult suflet. Era un bărbat înalt, voinic, puțin adus de spate, cu părul des, grizonat, pe care îl purta pieptănat pe spate și legat într-o codiță. Avea niște ochi vii și buni și o aluniță sub sprânceana stângă, niște riduri vizibile în colțul ochilor care făceau impresia unei fețe zâmbitoare. De fiecare dată când avea puțin timp liber, venea la mine și mă întreba pe un ton cât se poate de serios: „Și ce mai faci, domnule Marcu? Ce mai e nou la grădiniță, ce ați mai învățat azi?” Eu eram plin de mândrie că bunul mă lua în serios și-i arătam toate jucăriile, toate desenele și mă lăudam că iar am ieșit primul la „V-ați ascunselea”, o simulare de teleportare în alte galaxii. Surioara mea mai mică, Irys, era puțin geloasă pe relația noastră specială, ca între bărbați, de aceea venea imediat și se cățăra pe genunchii lui, ca să-i cucerească toată atenția cu alinturile și mutrițele ei de fetiță drăguță și irezistibilă – o păpușă cu cârlionți aurii, care știa să spună formula magică, pe care a auzit-o uneori că i-o adresa bunica, capabilă să-l facă pe bunicul să râdă copios: „Salut, salvatorul planetei!” Spunea aceste cuvinte sâsâit și peltic, pe un ton nostim, și-l trăgea de barba frumos tunsă și căruntă, mai ales pe mijlocul bărbiei.

Tata, ca om de afaceri, zicea că bunul exagerează, că nu trebuie să ne alarmăm chiar așa de tare, că încălzirea globală, cu toate că se resimte tot mai mult, și resursele de apă potabilă au scăzut simțitor, totuși mai sunt rezerve suficiente, iar efectele poluării pot fi diminuate în timp.

„Prea le vede toate în negru pesimistul  de tata-socru împreună cu toți cercetătorii și experții de tot soiul! Zău că m-am săturat de vizionarii care ne pun în față tot felul de scenarii apocaliptice!”, așa îi zicea el uneori mamei după ce ne întorceam din vizita de la bunicii care aveau o căsuță frumoasă la Sinaia, chiar sub sprânceana pădurii, pe care bunica o numea în glumă „vila noastră”.

Asta se întâmpla în urmă cu numai zece ani! Nici nu-mi vine să cred că a trecut atâta vreme, dar, din păcate, bunul avea dreptate! Dacă atunci toți mai marii țărilor din lume ar fi luat în serios avertismentele învățaților, azi nu am fi în situația asta de criză: viața în toate marile orașe a devenit imposibilă din cauza supraîncălzirii globale, aerul a devenit irespirabil, iar în ceasul amiezii, oamenii care nu reușesc să se adăpostească la subsol sau în adăposturi subterane, pur și simplu, mor asfixiați sau din cauza altor complicații cauzate de supraîncălzire! Încă sunt scutiți de aceste rele cei ce locuiesc în munți.

Munții Carpați sunt cei mai feritori, sunt uriașii de piatră, împăduriți. În special zona arcului carpatic este cea mai potrivită pentru viață acum, când puține locuri din lume au mai rămas favorabile pentru viața oamenilor și a altor vietăți care suferă și ele tot din pricina nesăbuinței lui „homo sapiens”. Acest teritoriu a fost numit Arcadia, noua țară fericită. Aici aerul este respirabil, mai curg izvoare de apă cristalină, mai este vegetație…

Dar, de un timp, și pe aici s-au cam complicat lucrurile, deoarece s-au suprapopulat și aceste locuri din cauza refugiaților veniți din orașe.

Metropolele au rămas pustii, ca niște fantome, cu zidurile înalte care stau în soare asemenea unor uriași orbi, cu geamurile sparte de vânturile fierbinți și de tornadele tot mai dese și mai violente, care mătură totul în calea lor. Un peisaj dezolant și înfricoșător! Doamne, bine că bunul meu nu ajuns să vadă cu ochii lui acest dezastru despre care vorbea el când bătea alarma să se înceteze cu poluarea aerului, a apei și a solului, pentru că vom suferi cu toții. Chinuitul nostru pământ, unicul nostru cămin din univers, nu va mai putea să ne îndure toate abuzurile! Dar… iată… ne-am trezit acum, în ceasul al doisprezecelea, și căutăm soluții de scăpare. Bine ar fi să le găsim cât mai curând!

Majoritatea suprafeței pământului a rămas pustie, atât din cauza incendiilor masive cauzate de arșiță, cât și din pricina inundațiilor, a tornadelor, a alunecărilor de teren, a accidentelor de tot soiul, provocate de nesăbuința și eroarea umană. Toate căile de comunicare terestră: șoselele, autostrăzile, căile ferate, toate s-au mutat în subteran. Pământul acum e împânzit de o imensă rețea de tuneluri verticale și orizontale, unde s-au adăpostit și oamenii alături de cârtițe, rivalizând într-un fel și foarte repede învățând de la aceste vietăți să se  adapteze în mediul lor de viață. Ieșim la suprafață numai dimineața, între orele 6.00 și 9.00, și seara, între orele 20.00 și 23.00, dar trebuie să ne facem o programare la Autoritatea Superioară, pentru a obține aprobare. Tinerii minori nu sunt lăsați la suprafață neînsoțiți de maturi: părinți sau instructori, profesori. De fiecare dată suntem foarte bine instruiți înainte de a ieși afară. Suntem dotați cu măști speciale de oxigen și îmbrăcăm un costum care să ne protejeze de eventualele arsuri.

Excursiile se faceau cu grupuri de elevi, nu mai mult de cinci persoane, plus profesorul responsabil cu instruirea noastră și un agent de pază, pregătit să intervină pentru a ne salva în caz de nevoie. Primesc acest drept doar elevii cei mai buni, ca să poată să evalueze cu ochii lor starea de lucruri și pentru a putea să propună un proiect privind îmbunătățirea calității vieții. Cel mai des suntem însoțiți la suprafață de către profesorii de fizică, de biologie și de chimie. Și eu am fost ales de către profesorii de fizică și de biologie de două ori. De fiecare dată erau în echipă alți elevi, pe care nu-i cunoșteam, dar noi, elevii și profesorii, oricum ne cunoaștem doar virtual, tot procesul educațional făcându-se în formă electronică, la distanță. Singura „materie” vie este educația fizică, un opțional la care m-am înscris pentru a practica un sport – eu am ales tenisul, pentru că toți bărbații din familia noastră joacă bine tenis și, în plus, mă pasiona și tirul cu arcul, darts-ul și alte sporturi care implicau tragerea la țintă.

Nu știu de ce, dar tot cred și sper că va trece greul, și lucrurile se vor schimba în bine, oamenii vor ajunge la un alt nivel de conștiință, mai înalt, astfel încât să nu-i mai provoace răni nevindecătoare naturii! Abia aștept să pot din nou să trăiesc ca înainte! De aceea, m-am bucurat foarte mult când am fost ales în grupul de „cercetare”. Prima excursie a fost pentru mine prea tare: ieșirea în orașul-fantomă m-a zguduit. Mergeam cu toții în șir indian, cu pași mici și ne uitam în jur… un peisaj străin, lipsit de viață, o imensă planetă arsă, părăsită. Deasupra se întindea un cer luminos, se vedeau plutind niște nori albicioși, care își schimbau forma la adierea vântului. Noi trebuia să fim atenți la vietățile pe care le vom observa în câmpul nostru vizual. Eu am văzut niște insecte mici, cu platoșe colorate în verzui, strălucitoare, care cărau ceva în gură și chiar și un șoarece care a ieșit puțin dintr-o vizuină, dar s-a ascuns repede, surprins de prezența noastră. Am întâlnit și alți oameni mari, alte grupuri mici de studenți, mulți agenți de pază, supraveghetori care patrulau printre oameni. Toți vorbeau încet, ca și cum s-ar fi temut ca nu cumva să trezească din somn un uriaș periculos… Figurile întâlnite păreau toate că se asemănau, că ar fi dintr-un laborator comun experimental, niște oameni fără semne individuale, cu aceeași expresie rătăcită pe față. 

Prima excursie a durat o jumătate de oră. Când am ajuns în fața unei catedrale vechi, s-a auzit sirena de retragere. Toate grupurile, în liniște, au început să se apropie de platformele automatizate ale gurilor de coborâre. Nimeni nu a folosit masca de oxigen, pentru că în aer era o concentrație de 27% oxigen, o zi întru totul favorabilă, iar ochelarii speciali nu au fost folosiți de nimeni, căci norii din înaltul cerului ne-au protejat în mare măsură de razele ultraviolete.

A doua excursie a fost într-o zonă deschisă de câmpie. Grupul nostru a fost compus din nou din alți cinci elevi, dar de vârste diferite, fiind însoțiți de un profesor biolog, care ne-a dat înainte un pachet întreg de instrucțiuni și informații cu privire la scopul escapadei noastre instructive. De data aceasta, ni s-a ordonat să ne îmbrăcăm dinainte costumul de protecție și ochelarii speciali, cu sticla groasă și rama etanșă, ochelari cu raze infraroșii, care ne permiteau să vedem în întuneric, deoarece am ieșit la suprafață pe timpul nopții. Ochelarii erau dotați și cu funcția de termoviziune, astfel încât puteam să surprindem micile vietăți care puteau ieși la suprafață ca să vâneze, căutându-și hrana necesară pentru a supraviețui. Mare mi-a fost mirarea să constat că totuși ființele mici au reușit să lupte, pentru a rezista în cele mai vitrege condiții climaterice. Ce multe și variate erau! Unele specii erau complet noi, necunoscute înainte de știință, sau poate erau unele vechi, cu mutații, astfel încât să fie capabile să se adapteze cu succes la noile condiții de viață: cu hrană și apă puțină, pe care o consumau foarte rațional. Incredibilă forță vitală și inteligență genetică! Trebuie să învățăm de la ele arta de a supraviețui! Și-au construit adăposturi din cele mai imposibile materiale, pe care le au la dispoziție. Omul, ființă superioară, nu ar fi capabil de o atât de bogată creativitate! O simplă crenguță uscată, o iarbă deshidratată, o ciupercă putredă sau un reziduu din plastic, cauciuc sau hârtie, cioburi de sticlă, toate își găseau utilitatea în circuitul acestui imens pustiu.

Excursia a durat tot treizeci de minute. M-am întors din nou în boxa mea, unde locuiam singur pe perioada educației „intense”, cu un sentiment confuz. M-am așezat să scriu observațiile și evaluările pe care le-am făcut, dar nu reușeam să mă concentrez suficient, mereu îmi apărea în față imaginea unei fetițe care rămânea constant în urma tuturor, ca să contempleze cu mai mare luare-aminte ba o frunză, ba un bulgăre de pământ, ba o deschizătură suspectă în scoarța unui trunchi de copac putred, mâncat de carii, pe care circula intens o armată întreagă de furnici. Își nota și făcea fotografii din mai multe unghiuri. De fapt, noi toți făceam același lucru ca ea. Cel mai mult a zăbovit lângă mușuroiul uriaș construit de termite, umbla în jurul lui cu pletele de culoare cenușie, care i-au căzut de sub casca de protecție și i-au acoperit umerii, până mai jos de coatele subțiri și fine. Părea a fi o făptură atât de delicată și de fragilă, poate că și din cauză că echipamentul pe care îl purta părea să-i fie un pic mai mare. Îi atârnau mânecile în așa chip, încât nu i se vedea nici măcar un deget, de aceea, ea tot încerca să le tragă în sus atunci când avea nevoie să prindă sau să ridice ceva, dar ele cădeau iar…

Când am coborât cu toții cu liftul în tunelul iluminat și ne-am scos costumele, căștile, ochelarii, m-am uitat la ea: avea niște ochi negri, umbriți de niște gene lungi și dese, arcuite frumos… însă parcă nu erau chiar negri, ci de o culoare violet-închis spre negru, сa ai mei, mov, și o privire învăluită într-un mister dureros.

 Nu știam cum o cheamă, de unde vine, cine este, dar părea așa de tristă și de nefericită, încât îmi venea s-o apăr, s-o ocrotesc de nu știu ce rele! Mi-a părut rău că nu m-am apropiat de ea ca să ne cunoaștem. Eram aproape de ea, când brusc a apărut un liliac uriaș, care a zburat ca un proiectil atât de aproape de ea, încât era cât pe ce să-i cadă în cap și să i se încâlcească în păr. Bine că și-a ferit capul din reflex, exact la timp. Ne-a speriat foarte tare acest incident neplăcut! Noroc că nu s-a întâmplat nimic, ci am tras doar o simplă sperietură. Sunt puține șanse să ne mai întâlnim. Trebuie să mă debarasez de acest gând, să mă concentrez la altceva, mai important, nu-mi plac obsesiile, nu duc nicăieri.

Mi-am citit programul pentru ultima săptămână din primul semestru al anului de studii aplicative. Mai aveam o excursie, de data aceasta, într-o locație muntoasă. În lista de douăzeci de elevi, printre cei mai tari la științele reale și umanitare erau și două fete, mi-am dat seama după nume: una era Sylvia Predu, iar alta era Lunna Mareș. Cine or fi ele? Voi vedea. M-am pregătit de această excursie cu foarte mult entuziasm. Era planificată pentru o zi întreagă, fără costumul cel special și greoi, care ne stingherea în mișcări, fără masca de oxigen, doar cu o pereche de ochelari protectori pentru eventualele raze ultraviolete, care ar putea provoca urmări nedorite vederii noastre. În schimb, aveam în dotare niște încălțăminte adaptată pentru urcare, mănuși și bețe prevăzute la capătul de jos cu un vârf ascuțit, iar sus erau curbate, cu niște mânere pe care ni le-am fixat bine cu niște curele, ca să ne putem ajuta la trecerea prin desiș. Toți aveam la picior o teacă în care țineam un cuțit mic, ca să-l putem folosi în caz de nevoie, pentru orice eventualitate. Știam că pe acolo, prin munți, mai trăiesc unii oameni, cei mai bogați și mai privilegați, care se bucurau de luxul de a respira un aer curat, fiind înconjurați de o natură superbă – o oază de rai pământesc. Totuși, proprietățile lor erau securizate cu un câmp de energie care nu permitea pătrunderea pe teritoriul lor a unor entități necunoscute, periculoase. Aceste măsuri de protecție erau cam exagerate, dar cine știe, poate că nu erau chiar neîntemeiate.

Această excursie a fost pentru cei aleși un cadou, ca o răsplată pentru succesele noastre și ca un stimul pentru a persevera și a performa în „cunoaștere”.  

Selecția elevilor premiați era efectuată de calculatorul central, care a primit și a procesat toate rezultatele noastre de pe parcursul primului semestru de învățământ. E o ocazie în plus să mă bucur de o vacanță relaxantă, la fel ca cele în care venim cu părinții și sora mea la bunica, la căsuța ei dragă din Sinaia-Regia, unde s-a încăpățânat să rămână după moartea bunului meu. Zicea că are tot necesarul ca să ducă o viață liniștită. La vârsta ei de 72 de ani se simțea foarte bine, era în putere. Era implicată în tot felul de proiecte de caritate, făcea voluntariat pentru diferite cauze care implicau salvarea unor specii rare de animale. Nu putea să accepte o viață în subteran. Ea-i zicea mamei, când aceasta o ruga să vină să locuiască alături de noi:

– Tu, Anda, mă cunoști destul de bine! Cum aș putea să-mi părăsesc casa cu amintiri și să cobor sub pământ numai de frica de a nu muri? Știi bine, fata mea, că eu nu mă tem de moarte, dimpotrivă! Aștept clipa plecării mele ca pe ceva firesc și inevitabil. Și apoi, nu aș vrea să vă fiu o povară. Pot să-mi port și singură de grijă! Uite, datorită bunului și grijuliului tău tată, avem și noi teritoriul casei și al proprietății din jur securizat cu un gard energetic. Voi îngriji grădina de flori, straturile de legume, livada cu fructe, fără să-mi fie amenințată viața. Nu-mi va fi urât, dar mă voi bucura foarte mult când veți veni să mă vizitați. Oricum, ținem legătura, ne vedem în fiecare zi, ca și cum am fi alături, apeși  un simplu buton și apare holograma mea! Ce? N-am dreptate? Așa că nu mai insista!

De aceea, pentru mine, era cea mai mare bucurie când, de două ori pe an, în vacanțele noastre care coincideau și cu perioada de concediu a părinților, veneam la bunica la Sinaia-Regia o săptămână. Alergam în voie pe dealurile din jur, mă bucuram de fiecare firicel de iarbă, de fluturi, de gâze, de flori! Bunica nu ne lăsa singuri, ca să nu ne rătăcim cumva în pădure, deoarece era periculos. Puteam să fim atacați de fiare sălbatice, care s-au înmulțit în ultimul timp în acea zonă, mai ales șerpii veninoși, șopârlele și alte reptile… puteau să apară de sub orice tufiș, pe orice potecă, să fie ascunse sau chiar expuse pe pietre. Ne limitam cu joaca numai în grădină și în curtea casei, dar eu cu Irys eram foarte dornici să mergem să explorăm pădurea în sus, pe munte, sau jos, în vale, către izvoarele unde puteau fi zărite cete de ciute, de căprioare și de cerbi lopătari. Erau superbi, adevărați regi ai pădurii! Numai cu tata puteam să ne aventurăm în astfel de escapade, dar el întotdeauna avea o armă cu care putea să ne apere în caz de pericol. Și eu primeam una, deoarece știam foarte bine să trag la țintă. Puștile noastre nu erau încărcate cu gloanțe obișnuite, ci cu o injecție tranchilizantă, care adormea fiara periculoasă, nu o omora. „E nedrept să-i facem rău unei vietăți care e la ea acasă numai pentru faptul că vrea să-și apere teritoriul, noi suntem intrușii!”, zicea tata. Păcat că tata era mereu prea ocupat la serviciul lui și, de aceea, aveam prea puține ocazii să ieșim în pădure. De asemenea, nici mama nu era disponibilă prea des, fiind mereu nevoită să facă de gardă la Spitalul de Urgență de la Centru, unde stătea peste program, și în laboratorul de cercetare. Ea, când venea cu noi în vacanță, prefera să stea mai mult cu bunica. Aveau foarte multe de discutat, lucruri numai de dânsele înțelese. Mie mi se părea că aveau o taină, un secret pe care îl păstrau cu mare grijă. Nouă ne ziceau că au „secretele lor culinare”, dar pe mine nu m-au convidns. Le-am auzit o dată, din întâmplare, vorbind de un laborator subteran secret, de un praf monoatomic care avea un efect miraculos… și cam atât. Când au observat prezența mea, au schimbat subiectul. Altă dată, le-am auzit vorbind despre o piramidă de foc sau de lumină care se vede în preajma Sfinxului… 

Iată că a sosit și ziua mult așteptată, 20 decembrie 2210. Serviciul de prognoză meteo ne-a prezis o zi frumoasă: cer senin, fără vânt, temperatura maximă de doar 25 de grade, presiune atmosferică ridicată. Înainte de ieșire, ne-am întâlnit cu toții într-o sală rotundă, cu pereții acoperiți cu ecrane de mari dimensiuni, iar la bază – un panou de comandă vocală și senzorială.

M-am uitat la membrii echipei, ca să văd dacă voi recunoaște pe cineva. Într-adevăr, printre elevii aleși i-am recunoscut pe fata cu ochi misterioși și triști și pe un băiat cu părul roșcat și cu nasul cârn, dintr-o excursie anterioară, care se ținea de agentul de pază și-i punea o groază de întrebări. Aici ne-au așteptat coordonatorii. S-a afișat harta în imagini tridimensionale, cu traseul marcat foarte precis și cu explicații și detalii multe, cu timpul prevăzut pentru parcurgerea fiecărui segment în parte. Am fost echipați cu tot necesarul, în cea mai strictă ordine. Când am fost gata, am venit în două grupuri la terminalul de urcare și iată-ne la suprafață! Eu am urcat cu primul ascensor. Era o dimineață superbă! Am tras aer în piept și am simțit o forță și o prospețime ca în anii fragedei mele copilării. Toți membrii echipei aveau aceleași senzații de bucurie. După ce a sosit și al doilea grup, coordonatorul principal al drumeției, un bărbat înalt în uniformă specială, a scos iar harta și a proiectat-o în fața noastră pentru a revedea traseul, atenționându-ne să-l urmăm întocmai, să nu rămânem în urmă sau să nu cumva să ne abatem de la el. Apoi a deschis o cutie neagră, din care a scos „cercetașii electronici”, niște microroboți care semănau cu niște furnici iuți, ce trebuiau să inspecteze terenul, ca nu cumva să fim surprinși de vreo vietate care ar putea reprezenta vreun pericol pentru sănătatea și viața noastră. Ei s-au răspândit în toate direcțiile, cu o viteză uimitoare, și transmiteau semnale: „terenul este curat”, fiecare, pe porțiunea de teren prevăzută și iar reveneau la sursă. În aceste condiții puteam să ne vedem de drumeție fără griji și să ne bucurăm de priveliștea nespus de fascinantă care se deschidea în fața noastră.

Trebuia să urcăm pe drumul ce duce spre Cheile Bicazului tot pe cursul unui râuleț de munte. Mergeam câte doi alături și nu ne săturam să admirăm frumusețea stâncilor prăpăstioase, acoperite de o vegetație destul de săracă. În urechi ne sunau izvoarele care coborau de sus, cristaline, subțiri și repezi, împrăștiate în fire lungi și zgomotoase, ca niște plete peste pietrele lucioase și reci. Ici-colo se înălța câte un brăduț falnic, un adevărat luptător pentru viață! La un moment dat, sus de tot, Vlad, roșcatul cel cârn, a observat o capră-neagră de munte:

– Ia priviți acolo, o capră-neagră care paște! Și la stânga e puiul ei! Ce frumoase sunt!

Toți ne-am uitat în direcția aceea și am văzut-o. Era sus de tot! Pe pui nu l-am văzut, era cam mic și parcă se contopea cu peisajul. L-am observat numai când a întors capul. Vlad mi-a împrumutat binoclul său și am putut să le văd mai bine. De parcă ar fi fost la doi pași de noi!

Au venit mai mulți să vadă minunea, dar caprele au dispărut după o stâncă. Stâncile păreau că răsar din pământ ca niște ziduri cu pereții tăiați de o daltă uriașă, sub diferite unghiuri, de mâna unui meșter gigant, ca să închidă accesul și să apere locurile din față și din spate de ceva sau de cineva rău intenționat. Aveam senzația că mă aflu pe un tărâm de poveste, unul care ascunde o istorie pe care merită s-o descoperim. Cheile Bicazului… Cheile unui mister ascuns în măruntaiele de piatră ale stâncilor! Poate a venit timpul să-l descoperim, cine știe! E păcat să trecem pe lângă aceste stânci în grabă, fără să le cercetăm de aproape. La o cotitură,  Vlad mi-a zis să urcăm mai sus, ca să vedem o inscripție, un semn săpat în piatră. Erau două triunghiuri suprapuse cu un cerc în interior. Oare ce să fie semnele acestea? Pe peretele opus, mai jos, erau încrustate trei cruci de dimensiuni diferite, abia vizibile, fiind acoperite de mușchi și de liane verzi și uscate. Mai într-o parte s-a deschis o gură de vizuină sau peșteră, un tunel sau doar o fisură între stânci. Nu ne-am aventurat să coborâm ca să vedem mai bine, trebuia să le cerem acordul coordonatorilor. L-am apelat pe domnul profesor Sarmis și i-am spus despre ceea ce am găsit și ne-a spus să-l așteptăm că vine cu încă trei elevi:

– S-ar putea să fie ceva interesant! Așteptați-ne, să nu cumva să intrați fără mine! Trebuie să evaluez eu locul cu dispozitivul din dotare.

Când a sosit, era însoțit și de fata cu ochii mov și cu părul cenușiu. Ea avea aparatul de calculare cu ultrasunet a adâncimii acelei „crăpături”. Profesorul a rugat-o să-l ajute:

– Lunna, pornește, te rog, dispozitivul la semnalul meu. Tu urmărește valorile de pe ecran și le notezi. Eu voi inspecta grota cu „cercetașii” mei electronici.

– E o coborâre destul de adâncă, dar se pare că are săpate niște trepte, iar mai jos se deschide un spațiu larg care se ramifică în două drumuri înguste, a constatat Lunna. Pe mijloc este un lac, nu știu exact cât de adânc e.

– E OK! Putem să coborâm cu maximă atenție, dar să nu alunecați! Pentru orice eventualitate, puneți-vă ochelarii cu termoviziune.

– Numai să nu fie lilieci, că nu-mi plac deloc! a zis ca pentru sine Lunna.

Și am coborât unul câte unul după profesorul nostru, cinci elevi și trei adulți. Eu am coborât în spatele Lunei. La urmă, a venit un paznic în uniformă și încă unul a coborât în față. Ei aveau niște felinare puternice, care ne luminau foarte bine drumul. Era destul de umed aerul din interior și răcoros, iar treptele cam alunecoase. Pe măsură ce coboram în grotă, s-a deschis o încăpere largă, cu pereții neuniformi, prin care ieșeau rădăcini de copaci, iar tavanul era destul de înalt la mijloc, de unde se scurgea un fir de apă curată ca lacrima și se vărsa în lac. Fiecare pietricică desprinsă de la locul ei pe drumul nostru provoca un sunet curat, care se repeta în ecou, la fel și cuvintele noastre, dacă le spuneam mai răspicat. Când am ajuns lângă lac, am cercetat totul de jur-împrejur. Părea că am intrat în locuința unui stăpân uriaș. Mi se părea că cineva ne vede și ne urmărește fiecare pas. Am căutat cele două ieșiri și le-am găsit: una era mascată de un paravan de liane, iar drumul era închis de un pietroi răsturnat fix pe centrul tunelului. Am fi putut trece doar târâș, dar tunelul era plin de apă și noroi, așa că l-am lăsat și am căutat celălalt tunel. L-am găsit mai greu, fiindcă era acoperit cu un capac greu de metal, pe care l-am deschis, rotindu-l în sensul acelor de ceasornic.  Era un tunel care cobora vertical, foarte abrupt, avea o formă circulară, ca o fântână adâncă. Profesorul Sarmis a aruncat o piatră, ca să vadă ce adâncime are, s-a auzit căzând, lovindu-se de fund după un timp, ceea ce însemna că avea o adâncime considerabilă. Aparatul nostru a măsurat o adâncime de 30 de metri. De jos se auzea și sunetul altui șuvoi de apă. Se pare că jos se deschidea o altă grotă, mult mai spațioasă decât aceasta.

– Ar fi interesant să vedem ce e acolo, cred că ar merita efortul, poate descoperim ceva. Cine e dispus să coboare cu mine?

– Eu vreau! a zis Lunna. Nu aș vrea să ratez această ocazie de a-mi testa abilitățile de alpinistă, pe care mi le-am antrenat atât de mult!

– Vino și tu, Marcu, ne vei fi de folos pentru a căra aceste dispozitive, de care nu ne putem lipsi!

 Ne-am prins centurile de siguranță, ne-am fixat bine sforile, adică lanseta, și primul a coborât profesorul nostru, după care a plecat Lunna, și eu am urmat-o. Era simplu de tot. Felinarul din cască ne ajuta să vedem pe unde coboram: un tunel de piatră perfect șlefuit, ca un tub cu pereții sfredeliți de un mecanism puternic, asemenea acelora care sapă tunelurile pentru metrourile din marile metropole. Era destul de straniu să vedem într-un loc atât de sălbatic intervenția clară a omului cu o tehnologie foarte sofisticată… Oare ce fel de mecanism putea fi adus în aceste condiții să foreze un astfel de tunel? O mare enigmă, având în vedere că este săpat cu multe secole în urmă, chiar milenii…

Am ajuns jos. Uimitor ce spațiu vast și măreț ni s-a deschis! Era ca un adevărat laborator subteran, doar că lipseau oamenii! Din nou mi se părea că cineva stă ascuns undeva și ne urmărește. O senzație ciudată de pericol iminent mi s-a strecurat în minte. Am încercat să scap de ea, nu se vedea nimic care să mă alarmeze.

Pereții erau perfect netezi și nu erau chiar de piatră, ci parcă erau dintr-un amestec de substanțe chimice necunoscute, care îi confereau luciu și rezistență: un amestec de metal cu carbon sau cam așa ceva. Din pereți se reflecta o lumină verzuie, de parcă ar fi fost niște leduri, dar nu erau. Nu aveam nevoie de felinarele noastre, era incredibil de luminos! Se vedea ca ziua la lumina soarelui, un soare colorat într-o nuanță de verde abia vizibilă!

Primul lucru pe care l-am văzut și m-a impresionat mult de tot erau niște boxe suprapuse, sute la număr, dintr-o sticlă groasă, în care erau creieri umani sau umanoide de diferite dimensiuni, conectate la o rețea de impulsuri electrice. Pe raza fiecărui fir luminos circula un flux de informații codificat în cifre și semne necunoscute. L-am întrebat pe coordonatorul nostru ce este aici.

– Cred că este o bază de date, un fel de bibliotecă, în care sunt stocate informații de maximă importanță pentru cunoașterea naturii umane și pentru cunoașterea universului.      

Aveam impresia că m-am teleportat pe o planetă necunoscută, mult mai dezvoltată și mai avansată tehnologic decât a noastră, a pământenilor! Pe pereți se întindeau și se schimbau imagini și semne, cu un sens total necunoscut pentru noi. În centrul „laboratorului” era săpat un mecanism, asemănător cu un „scut” circular din metal, pe care se vedeau iarăși niște semne încrustate de o daltă fină. Când Lunna a încercat să se apropie ca să vadă mai bine ce este inscripționat pe el, deodată s-a auzit un sunet subțire și brusc: „scutul” a fost încercuit de un perete de raze, care au ieșit din orificiile abia vizibile, poziționate pe o rază de un metru de jur-împrejur. Era un baraj de protecție, care s-a activat, iar din centru s-a ridicat un panou în formă de evantai multicolor, care se rotea, un curcubeu în rotație. Lunna s-a dat înapoi, peretele de raze s-a închis în orificiile de jos și a dispărut, la fel și „evantaiul”. Profesorul ne-a atenționat să nu ne apropiem prea mult de centru. Erau în laborator și trei mese mari, niște computere uriașe, alte panouri de comandă, prevăzute parcă să coordoneze și să activeze o instalație sau un generator de dimensiuni considerabile. Putea fi un centru de comandă sau poate un portal  cosmic pentru a lua legătura cu alte civilizații din univers, o bază de cercetare sau una militară secretă… Putea fi orice. Domnul profesor nu mai putea de uimire, la fel și noi! Am descoperit un tezaur, o tainiță de veacuri ascunsă, menită poate să ne ajute pe noi, oamenii, să găsim o soluție de salvare a Terrei! Dar nu e simplu, ar trebui întâi să descifrăm acele semne și să înțelegem mesajul și semnificația lor. Domnul Sarmis a pornit dispozitivul de scanare și de evaluare a încăperii – minune, dar ce surpriză, niciun aparat adus de noi în acest laborator nu mai funcționa, nu răspundea la nicio comandă!

– Bine, bine! Lăsăm asta, ne-a spus profesorul. Începeți să faceți cât mai multe fotografii, ca apoi să le arătăm unor specialiști ufologi. S-ar putea ca ei să înțeleagă unele semne și să le descifreze. Toți trei am început să fotografiem orice detaliu pe care îl observam în jur și ne părea important. Când m-am apropiat de un perete, am descoperit o ușă în formă dreptunghiulară, care nu avea nici clanță, nici panou, nici semn. Poate era doar un desen în formă de ușă, dar nu cred, pentru că, făcând încă doi pași, s-a și activat o plasă de raze, care îmi blocau calea. M-am retras repede și bine am făcut, căci nu se știe ce aș fi putut păți, fiind atins de ele. M-am uitat iar cu atenție deasupra ușii. Sus de tot era un triunghi echilateral, iar în centrul lui – un cerc luminos auriu. Atât! Presupun că îndărătul acelei uși este o sală, o încăpere mai mare sau mai mică, în care se păstrează ceva foarte important, fiindcă este păzită intrarea cu atâta strictețe.Tare aș vrea să știu ce ascunde ea!

– Eu aș vrea să fiu aici când se va deschide acea ușă! a zis Lunna. Tu n-ai vrea?

–  Și eu îmi doresc să văd ce e înăuntru, fiindcă suntem primii care au ajuns aici, merităm asta! i-am răspuns eu fetei. Chiar suntem norocoși că am coborât și am descoperit acest loc neștiut de nimeni.

– Copii, trebuie să ne întoarcem! Voi veni cu o echipă de cercetători ca să dezlegăm misterul laboratorului. Va fi o senzație pentru toți această descoperire! Haideți, nu atingeți nimic și veniți pe urmele mele, ca nu cumva să declanșăm vreun aparat care să ne blocheze ieșirea! Ne-am retras încet, primul a fost domnul profesor, după el, Lunna, iar eu, după ea. Ne tot uitam și ne tot miram de ceea ce vedeam. Ne-am apropiat de gura tunelului ca să urcăm.

Profesorul se pregătea s-o prindă pe Lunna, când, deodată, nici nu știu cum și de unde, a apărut ca din pământ un șarpe drept în spatele fetei: era o cobră uriașă, care se pregătea s-o atace și scotea un sâsâit amenințător. A deschis o gură cu doi colți fioroși, iar gulerul larg deschis la spate o făcea și mai de temut. Toți am înlemnit pe loc. Ne priveam unul pe altul. Orice mișcare bruscă ar fi fost fatală. Eu eram în spatele cobrei. Pe mine nu m-a văzut. Trebuia să fac ceva foarte repede, altfel, ar fi atacat. O mușcătură ar fi fost mortală pentru oricare dintre noi. Biata fată, era înghețată de groază! Ochii i s-au mărit nefiresc de tare, de parcă nu erau ai ei. Profesorul nu putea să facă nici el niciun gest. Atunci m-am hotărât să acționez: am scos încet cuțitașul cu lama ascuțită ca briciul din bocancul stâng și am țintit capul cobrei, ca la darts: am aruncat cu aceeași precizie cum aruncam la țintă când mă antrenam, cu mult sânge-rece și… am nimerit fix la curbura capului, când se pregătea să atace! Când lama cuțitului i-a perforat craniul, s-a auzit ca și cum s-ar fi crăpat o coajă tare de ou: carț! Cobra a căzut, încolăcindu-se la pământ fără suflare! Doamne, Lunna, cu lacrimi în ochi, abia și-a revenit din starea de groază care, practic, i-a paralizat orice mișcare voluntară sau involuntară. Apoi și-a șters lacrimile, s-a apropiat și m-a îmbrățișat! Nici n-a apucat însă să-mi mulțumească cum a intenționat, când domnul profesor a strigat panicat:

– Lăsați asta! Repede, urcați, iată că vine alt șarpe, uite… încă unul, doamne, nu mai știu, sunt o mulțime!

Prima s-a ridicat Lunna, apoi eu, precipitându-mă. Când a venit rândul domnului Sarmis, șerpii erau deja aproape! Unul uriaș l-a apucat de călcâiul bocancului, dar domnul profesor nu s-a pierdut cu firea, l-a lovit cât de tare a putut în cap, și șarpele a căzut peste alți doi șerpi care urcau tot mai sus prin tunel. Noi am pregătit deja capacul și l-am pus la loc foarte repede, imediat ce a urcat profesorul. Am reușit să astupăm gaura de tunel exact când se vedea capul unui șarpe strașnic de mare, urmat de alții, nu știu exact câți!  

Văzându-ne în siguranță, am respirat liniștiți:

– Dar ce a fost asta? Cum de nu am observat nimic atunci când am cercetat laboratorul, domnule profesor?

– Șerpii erau în stare de latență. Noi i-am trezit vorbind și trecând pe lespezile răsunătoare cu zgomotul pașilor noștri. Cred că este aici nu un cuib de cobre, ci o colonie întreagă! Ați observat ce mari sunt? Precis că au suferit mutații pentru adaptare la noile condiții de mediu.

– Mare noroc pe noi să scăpăm teferi din cuibul lor! am exclamat eu abia revenindu-mi din stresul provocat de primejdia din care am scăpat ca prin urechile acului! 

Ceilalți se uitau la noi plini de mirare, mai ales Vlad nu contenea cu întrebările, fiind și curios din fire. Era cam invidios pe noi, ar fi vrut să fie el eroul unei astfel de aventuri, doar că s-a cam ferit să coboare în tunel, fiind claustrofob. Se temea de spațiile închise, dar nu spunea la nimeni despre această slăbiciune a lui, ca să nu fie ironizat de alții. Am înțeles eu când l-am văzut îngălbenindu-se la față, când se uita în tunelul ce ducea spre laborator. N-am zis nimic.

Când am ieșit cu bine afară la lumina soarelui, am constatat că mi-a rămas jos dispozitivul încredințat de profesor.

– Nu-i nimic, nu te impacienta, bine că am scăpat cu viață și suntem cu toții cât se poate de teferi! Un aparat nu înseamnă nimic. Avem aici fotografiile… și a deschis aparatul foto să le vadă și să le arate celorlalți membri ai grupului, dar… surpriză! Nu s-a păstrat nicio poză din laborator! Toate s-au șters! Erau doar niște umbre și niște forme difuze!

– Domnule profesor, eu zic să-l trimitem pe Vlad să recupereze dispozitivul  de acolo de jos! El nu se teme, se înțelege cu șerpii de minune, vorbește perfect limba lor!

– Văd că ai chef de glume, măi Marcule! Dacă erai așa de curajos, cum de ai uitat de aparat? Te grăbeai să ieși, să-ți salvezi pielea! nu se lăsa intimidat Vlad.

– Nemaipomenit! E ceva incredibil! Să vezi și să nu crezi! S-a păstrat, totuși, orice amănunt în memoria noastră. Vom veni aici cu o echipă formată din cei mai mari oameni de știință în cel mai scurt termen posibil, ca să dezlegăm taina acestei grote, a spus profesorul. Dar orice am zice, Marcu este un mare erou! Bravo ție, băiete! Ai salvat-o pe Lunna, ba chiar m-ai salvat și pe mine! Ești un băiat de toată isprava! Ai un bonus de la mine. Îți promit că vei fi pe lista mea când vom organiza o altă excursie!

  Restul zilei s-a scurs fără niciun incident. După ce spiritele s-au mai potolit, a venit Lunna și mi-a mulțumit că i-am „salvat viața”, așa a zis ea.

– Știi, acolo jos, când m-am uitat în ochii galbeni ai cobrei, am crezut că gata, totul s-a sfârșit pentru mine! Dacă nu erai tu acolo să mă salvezi, aș fi repetat soarta mamei mele, care a murit și ea mușcată de un șarpe veninos când lucra în laboratorul ei de cercetare. Căuta să obțină un medicament pentru boala dermatologică a fratelui meu mai mic, o boală autoimună, incurabilă, care nu-i permite să iasă afară, la lumina soarelui. Tegumentele expuse la lumină i se înroșesc și încep să-l mănânce, iar apoi să-l usture cumplit. Din cauza aceasta, Felix s-a complexat foarte mult, s-a închis în sine, a căzut într-o depresie gravă, numindu-se pe sine „omul grotelor”. Mama i-a promis că va descoperi medicamentul pentru a-l vindeca, de aceea stătea ore în șir după program în laborator. Zicea că i-a rămas foarte puțin, și medicamentul va fi gata. Îi mai trebuia în rețeta ei și venin de șarpe, mai precis, de cobră. Dar iată că, într-o noapte, din neatenție, de oboseală, a scăpat un șarpe, care a mușcat-o mortal. Acest accident tragic s-a întâmplat în urmă cu trei luni. De atunci, fratele meu, din nefericit cum era, a devenit de zece ori mai nefericit, pentru că acum se consideră vinovat și de moartea mamei noastre. În zadar am încercat să-i ridic moralul, făcându-l să înțeleagă că el nu are nicio vină!

– Tu știi că mama te iubea atât de tare și, acum, dacă ar ști cât ești de nefericit, ar suferi și ea foarte mult pentru tine! Fii încrezător, nu vezi că cei mai mulți oameni nu ies la suprafață, deși ar putea? E ceva firesc să trăiești în subteran în zilele noastre.

– Pentru mine, nu e firesc! Eu nu sunt un vierme! Eu am nevoie de soare, de o lumină vie, nu de una moartă, artificială! Măcar o dată pe an aș vrea să pot ieși să mă bucur împreună cu voi, cei normali, de aer, de soare, de cer. Sunt o ființă blestemată! Cine oare și pentru care păcate m-a blestemat? Du-te și tu, lasă-mă, nu vezi că eu aduc ghinion ființelor care mă iubesc?! Vrei și tu să pățești ca mama?

– Nu vorbi așa! Nu e adevărat! Cum poți să-mi pricinuiești vreun rău, atâta timp cât ești un copil nevinovat? Felix, te rog, fii rezonabil! Mi se rupe inima când te văd așa de nefericit!

– Îți dai seama acum ce dramă ar fi fost pentru fratele meu dacă ar fi aflat că m-a pierdut și pe mine? Atunci, în fața cobrei fiind, nu la mine m-am gândit că voi muri, ci la bietul meu frățior! Ar fi rămas singur pe lume, fără ajutor și mângâiere. Eu i-am promis că voi căuta rețeta pe care mama a făcut-o pentru el și-l voi ajuta să se vindece, ca să scape de acest complex distrugător. Am găsit-o, e la mine, dar nu știu cui s-o dau, ca s-o prepare. Este un copil bun. Merită o șansă, nu-și dorește nu știu ce lucruri imposibile, vrea doar să fie ca toți ceilalți copii, un copil normal.

– Acum înțeleg de ce te vedeam atât de tristă. Știam eu că ai o suferință în suflet. Îmi pare foarte rău pentru mama ta și pentru fratele tău Felix. Îi voi spune mamei despre el. Și ea se ocupă cu munca de cercetare în medicină, pentru a descoperi medicamente mai eficiente în tratarea multor boli, în special, în tratamentul bolilor grave, considerate incurabile. Îi vom arăta ei rețeta mamei tale și sunt sigur că ea se va pricepe s-o prepare!

– Îți mulțumesc mult pentru faptul că-ți pasă! Eu chiar nu mai am pe nimeni la care aș putea apela după un sfat, un ajutor în caz de nevoie. Cu rudele nu mai ținem legătura de mult timp, au plecat în țări străine în urmă cu mulți ani. Avea mama un frate, dar nu mai știu pe unde să-l caut, nu știu nici măcar dacă mai trăiește sau nu. Uite, de exemplu, tu ești un tânăr fericit pentru că ai mamă, ai cu cine să petreci sărbătorile…

– În cazul acesta, vă invit pe tine și pe fratele tău să veniți la noi în vacanță. Mama va fi foarte bucuroasă, și  sora mea are nevoie de un prieten de vârsta ei cu care să comunice. Ce zici, veniți?

– Da, mulțumesc mult! Sper să fie de acord și Felix , doar că va trebui să-i acceptați și prietenul, pe motanul Orfeus! Nu vrea să se despartă de el nicio clipă. Va trebui să-l conving să-și pună costumul lui special din cauza bolii despre care ți-am spus, dar va fi încântat că are șansa să iasă la suprafață. Își dorește atât de mult să-și părăsească „vizuina” subterană!

–  Sper că pisoiul Orfeus știe să vâneze șoareci, că mai sunt câțiva la vila bunicii mele din Sinaia. Vei vedea cât  de ospitalieră este bunica mea, Mara. Totuși, are un mare defect, căci de câte ori venim la ea în ospeție, mereu ne pregătește tot felul de bunătăți și ne pune să mâncăm mai mult decât am vrea, altfel, se supără că nu ne pare gustoasă mâncarea. Mama ne ia apărarea, dinainte o previne să nu ne pregătească prea multă mâncare, să nu se ostenească atât de mult cu pregătirile, dar ea rămâne incorigibilă! 

Expediția noastră s-a terminat după ce am  descoperit niște roci, pe care alt profesor, de geologie, ne-a cerut să le definim. Erau roci sedimentare cu fosile și altele, foarte vechi, metamorfice, care s-au format în decursul a milioane de ani. Și ele uneori conțineau fosile, dar cele pe care le-am găsit noi nu aveau astfel de semne. Din nou am acumulat puncte destule ca să pot să sper la o excursie viitoare în semestrul următor, după vacanță,  alături de cei mai buni elevi. Lunna și Vlad s-au remarcat și ei prin cunoștințe foarte bune, în special cu privire la geologie și în materie de roci sedimentare, magmatice și metamorfice. Dar acest subiect ne părea atât de banal după descoperirea făcută în grotă și după întâmplarea cu șerpii care ne-a marcat și ne-a zguduit… orice altceva nu ne mai interesa.

Iată că după trei zile a început vacanța de Anul Nou. Am vorbit cu Lunna, să fie pregătită cu fratele ei, că vom veni cu mama, cu tata și cu sora mea ca să-i luăm cu noi la Sinaia-Regia. Le-am povestit alor mei despre ea și despre fratele ei. Toți au fost de acord ca să-i ajutăm. I-a impresionat foarte mult povestea lor nefericită. Bieții copii orfani, rămași doar în grija statului! Bunica zicea că mereu visa să aibă casa plină de nepoți. Cu numai doi nepoți nu poți să zici că ai casa plină, oricât de gălăgioși ar fi ei. Sora mea Irys era cea mai încântată, pentru că eu nu prea aveam răbdare să mă joc și s-o ascult, avea mereu idei nebunești, pe care nu prea aveam chef să i le înțeleg, cu atât mai mult să i le aprob și să mă las antrenat în joaca ei.

Am sosit la vila din Sinaia cam pe la amiază. Bunica ne-a așteptat cu masa pusă în salon, cu un sfeșnic în mijloc. Ne-am îmbrățișat cu ea, și mama i-a prezentat pe micii noștri prieteni: pe Lunna și pe Felix Mareș. Pisoiul Orfeus s-a și instalat în fotoliul din fața șemineului, de parcă acesta ar fi fost locul lui dintotdeauna! Toți am râs de el.

Casa bunicii era decorată cu lumini multicolore, peste tot mirosea a brad. După ce ne-am primit cadourile de Crăciun de sub brad, bunica ne-a cântat la pian o colindă veche românească, păstrată de la străbunii noștri, „Steaua strălucește și lumii vestește”. Pianul era o piesă rară, de anticariat, pe care bunica l-a cumpărat la licitație după incendiul devastator de la Castelul Peleș care a distrus tot etajul superior în urmă cu 20 de ani. Bunicul ne zicea că la acest pian a cântat cândva Regina Maria a României, o mare iubitoare de țară! De aceea, ni se părea că sunetele lui aveau o dulceață și o căldură cu parfum de eleganță înălțătoare… Eram cu toții foarte fericiți. Seara am ieșit în curte. Era frumos afară, cerul era plin de stele strălucitoare!

– Este o seară sfântă!

– E adevărat că acum putem să ne punem orice dorință, iar aceasta se va împlini? a întrebat-o Irys pe bunica.

– Eu zic că da, pentru că acum cerul este deschis, umblă îngerii în văzduh și se împlinesc dorințele cele mai tainice!

– Ce bine ar fi să fie adevărat! a zis încet Felix. Eu am o singură dorință: să fiu sănătos!

Toți am început să ne punem câte o dorință ascunsă, dar nu le-am spus cu voce tare. Dorința mea era să mă pot întoarce în grota misterioasă și să deschid acea ușă tainică. Pe cer a strălucit o stea într-un mod ciudat, de parcă mi-ar fi făcut cu ochiul când am privit-o. Oare ce dorințe și-au pus mama, tata, bunica, Lunna, Irys? 

Mama ne-a zis:

– Am eu o idee: să ne scriem fiecare dorința pe un bilețel și să-l punem sub pernă, poate vom avea un vis care să ne dea niște indicii cum am putea să ne împlinim dorințele. Merită să încercăm, dar de ceva sunt sigură: dorința lui Felix se va împlini mai repede decât s-ar aștepta. Am văzut rețeta mamei tale, copile, și am preparat-o. Sunt sigură că te va ajuta! Mâine o să-ți explic cum se administrează și, dacă vei respecta instrucțiunile, vei fi sănătos când te vei întoarce din vacanță!

– Adevărat?! Vă mulțumesc mult, sunteți îngerul meu păzitor! Cum aș putea să vă răsplătesc?

– Nu, nu-mi trebuie nicio răsplată de la tine, mamei tale ar trebui să-i mulțumești! Ea s-a sacrificat din dragoste pentru tine. Acum ne privește din cer și se bucură pentru toți, mai ales pentru tine, puiul ei cel trist. Când vei fi mare, vei ajuta și tu pe cineva, aceasta este răsplata pe care trebuie s-o aducem celor ce ne fac bine: ajutându-i pe cei aflați cu adevărat în nevoie. Așa ar trebui să funcționeze lucrurile între oameni, dacă vrem să fim fericiți: „fă aproapelui tău ceea ce ai vrea să-ți facă ei ție!”

– Dar și bunul se uită la noi din cer? a întrebat-o Irys pe mama. Vreau să-i trimit bezele! Bunu, te iubesc mult, îmi e tare dor de tine!

– Sigur că da!

Ce noapte magică! Lunna părea atât de fericită! Ochii ei nu mai erau triști. Era așa de frumoasă, cu lumina speranței pe fața ei care strălucea într-un fel aparte. Ce bine că am o prietenă ca ea, o fată cu totul specială! 

Zilele de vacanță au trecut foarte repede și ne-am întors fiecare la ocupațiile și obligațiile noastre. Felix și Lunna au venit să trăiască cu noi. Tata a făcut toate demersurile și a obținut dreptul de a-i înfia. Eram cu toții o familie mare și fericită. Felix s-a vindecat de boala lui, și-a schimbat total perspectiva asupra vieții. Făcea și el trăsnăi, îmboldit de „ideile” năzbâtioase ale lui Irys. Prindeau  șoareci virtuali în locul lui Orfeus, căci pisoiul era mult prea ocupat cu somnul. De fapt, el nici nu prea poate alerga, pentru că îi lipsește o lăbuță din față. A avut și el un accident. Felix l-a găsit  într-un colț întunecat de tunel când se întorcea de la ora de pictură. I-a fost milă de el. L-a luat acasă și l-a îngrijit. El l-a botezat, pentru că era un motănel tare cântăcios. Când auzea unele melodii pe gustul lui, cânta și el. Toți se amuzau când începea el cu „repertoriul”. Avea melodiile lui preferate, și Felix i le punea când avea chef să ne facă să râdem.

Într-o zi, tata i-a spus mamei după ce s-a întors de la serviciu:

– Dragă, să știi că a apărut o rază de speranță pentru noi, toată lumea vorbește peste tot că s-a făcut o descoperire epocală la noi în Arcadia, care ar putea fi cheia de salvare a Terrei. Eu cred că e vorba de grota din Cheile Bicazului, despre care ne-a povestit fiul nostru Marcu.

– Da, știu despre ce vorbești. Și la noi la spital colegii spun că urmează să sosească în țară foarte mulți oameni de știință din întreaga lume, ca să vadă pe loc despre ce e vorba și cum ar putea această descoperire să fie utilă planetei. S-a planificat această întâlnire peste două zile. Mama mi-a comunicat că i s-au cerut toate lucrările tatei, pe care nu a reușit să le publice. Toți cred că cercetările omului de știință Cezar Muntean dețin informații indispensabil de utile în dezlegarea tainei grotelor subterane din Carpați. Tata știa aproape totul despre laboratorul subteran din Bucegi. El era sigur că trebuie să mai fie unul asemănător tot în munții noștri. Dacă va fi descoperit, atunci, ar putea să pună în funcțiune alte trei laboratoare subterane: cel din munții Tibet și cel din Egipt, de sub piramida lui Keops.

Acum am înțeles despre ce vorbeau în taină mama cu bunica, atunci când ne ziceau că au secrete culinare. Bunica ne-a spus că bunul era tare necăjit că nimeni nu-l credea când el afirma că undeva în munții Carpați mai este un laborator subteran. Avea dreptate! Acum s-au convins cu toții că nu erau simple supoziții. Avea temeiuri clare și indicii sigure să afirme asta.

Bunica a fost contactată de membrii Academiei Planetare. Ea le-a înmânat toate lucrările bunicului meu și a venit la noi în vizită după acea întâlnire, plină de exaltare, cum nu am mai văzut-o niciodată. Ne-a îmbrățișat și ne-a pupat pe toți și a trecut direct la subiect:

– Vedeți că am avut dreptate când îi ziceam soțului meu „salvatorul planetei”? Știam eu că e genial, întotdeauna am avut încredere în el! Dragii mei, curând se va rezolva totul, așa mi-a spus președintele Academiei Planetare, domnul Max Orton, după ce a studiat materialele pe care i le-am adus.  Cele patru  laboratoare subterane comunică între ele, iar în cel din urmă, descoperit recent în Cheile Bicazului, se află un generator uriaș, capabil să declanșeze activitatea celorlalte trei concomitent: ele vor reface stratul de ozon al planetei, provocând o reacție chimică în lanț, menită să creeze un scut de apărare pentru Pământ. Totul depinde de precizie și de o coordonare perfectă. Acest lucru se poate face numai când va apărea piramida de lumină deasupra Sfinxului din munții Bucegi. Acesta este semnalul că și întreaga energie cosmică va contribui la salvarea Terrei. Învățații au calculat și știu data precisă când va apărea piramida de lumină. Semnele și semnificația lor din laboratoare nu mai sunt o taină. „Cheia” a fost găsită în Cheile Bicazului. Acolo a fost piesa lipsă din tot puzzle-ul.

– Dar cum au reușit oamenii de știință să coboare în laboratorul plin de cobre gigantice, fără să pățească ceva? Noi trei am scăpat ca prin minune, dar ei?

– Nu-ți face griji! Fiindcă deja știau de existența acelor șerpi de la voi, înainte de a coborî acolo, echipa de militari, care a fost adusă special, a pompat în grotă un gaz toxic, care i-a neutralizat, adică i-a omorât pe toți, iar apoi au coborât în siguranță, purtând pe gură câte o mască antigaz fiecare.

– Dar știi cumva dacă a fost deschisă acea cameră dindărătul ușii despre care v-am povestit eu?

– A, asta nu știu, mi-a spus bunica. Poți să-l întrebi și tu pe profesorul Sarmis. A fost și el acolo. A venit și m-a felicitat, vorbindu-mi despre tine. Chiar sunt mândră de voi, de băieții mei: așa bunic, așa nepot!

Ce veste extraordinară! Am vorbit cu Lunna despre cele ce ne-a povestit bunica. Ea s-a întors acasă mai târziu din cauza unui proiect la fizică, dar știa și ea despre marea descoperire. Toată lumea s-a umplut de speranță. Oamenii erau exaltați de fericire. Doamne, suntem salvați! Încă puțin!

– Marcu, eu știu toate coordonatele, mi-a zis Lunna, când am rămas singuri. Nu ai vrea să mai mergem doar noi doi în laboratorul acela și să încercăm să intrăm în sala cea tainică din spatele acelei uși?

– Crezi că am putea scăpa neobservați? Terminalele de urcare sunt tot timpul păzite. Fără aprobare nu vom reuși.

– Eu aș zice să încercăm. Nu vezi ce preocupată e lumea de vestea cea mare? Știi la ce mă gândeam? Tu le-ai auzit pe mama și pe bunica vorbind despre un praf monoatomic cu proprietăți miraculoase. Să știi că m-am documentat și am aflat că e vorba de praful de aur monoatomic. S-ar putea să fie acolo, în camera cea sigilată.

– E cam riscant să mergem doar noi doi. Eu presupun că în acel laborator este tot timpul cineva de pază. Obiectivul sigur este supravegheat.

– Da, ai dreptate! Nu m-am gândit la asta. Dar dacă ai încerca să vorbești cu profesorul Sarmis? Parcă zicea că ai câștigat un bonus și ți-a promis că te înscrie primul pe lista lui de cercetare. Nu de alta, dar eu, din întâmplare, am auzit-o pe bunica ta vorbind cu holograma bunului tău, zicându-i că va veni curând la el și plângea. Eu cred că ea e grav bolnavă, dar nu vrea să vă spună, ca să nu vă întristați.

– Bunica să fie bolnavă? Am văzut-o și eu de câteva ori că lua pastile. Când am întrebat-o dacă e bolnavă, mi-a zis că nu e nimic serios, că e o simplă migrenă: „Îmi va trece!”, spune, dar era schimbată la față de durere. Cum de nu ne-am gândit la asta?

Praful de aur monoatomic are proprietăți miraculoase: cine va consuma o doză mică se va vindeca de orice boală, și durata vieții acelui om se va dubla! Despre asta am aflat eu și prietena mea. Ce fată extraordinară! Ar face orice ca s-o salvăm pe bunica. Ne-am hotărât: orice ar fi, trebuie să intrăm în posesia acelui praf miraculos! Bunica mea Mara este cea mai grozavă ființă din lume! Trebuie s-o ajutăm cu orice preț! Așa că trebuie să ne facem un plan, numai că nu prea avem idei.

L-am contactat pe domnul Sarmis și l-am întrebat când se preconizează următoarea excursie și mi-a spus că nu vor mai fi excursii coordonate de dumnealui, până când nu va termina lucrarea la care s-a implicat, pentru a reface stratul de ozon din atmosfera planetei. Lunna a aflat la știri că la noi va avea loc peste trei zile un simpozion planetar. Tema acestui simpozion va fi „Importanța noii descoperiri din Cheile Bicazului pentru salvarea planetei”. Cu domnul profesor nu vom reuși, dar, dacă am vorbi cu mama, să-i spunem ei pur și simplu despre bunica, poate ea ar putea să o ajute! Pe Felix cum l-a ajutat!?

Și, astfel, i-am spus mamei despre bunica și despre bănuielile noastre.

– Dar de ce ar ascunde de noi mama faptul că e bolnavă? E adevărat că suntem foarte ocupați, dar ne vom găsi timp și pentru ea, s-o ajutăm atunci când cu adevărat are nevoie. Dacă e ceva grav, o voi ruga pe colega mea să se ocupe în locul meu de cercetarea prafului de aur monoatomic, descoperit în grota din Bicaz.

– Cum ai spus? Mai spune o dată: praful monoatomic, adevărat? Am auzit bine?

– Da, așa am zis: praful de aur monoatomic, ai auzit bine. Dar de ce te miri așa?

– Atunci, bunica e salvată! Mamă, Lunna a găsit și a descifrat o rețetă veche despre această pulbere miraculoasă: ea vindecă orice boală și are capacitatea de a dubla durata vieții celui ce o consumă. Noi voiam să facem tot posibilul să avem acest medicament pentru bunica, dar iată că el este chiar pe mâna ta! Nu pot să cred!

Dar încă nu s-au făcut toate testările. Am studiat structura și proprietățile acestei substanțe, urmează să verificăm cum acționează și ce efecte are asupra sănătății omului. Acum stau și mă gândesc… dacă mama e într-adevăr grav bolnavă, nu avem prea mult timp pentru gândire. Știi, și eu mă miram că de la un timp mă tot evită, întrerupe conversațiile cu mine suspicios de repede pe motiv că ba are ceva urgent de făcut, ba că e ocupată, ba că mă va contacta puțin mai târziu. Gata, trebuie să acționăm, mâine mergem noi trei la Sinaia s-o vizităm. Voi lua din laborator o cantitate mică de praf. Doamne, numai să nu fie prea târziu! Hai s-o apelez, să văd ce face.  

După discuția cu bunica, mama ne-a spus că aveam dreptate, bunica e bolnavă, dar nu vrea să recunoască. A doua zi ne-am dus cu mama la Sinaia. Bunica era culcată, palidă la față, slăbise. S-a ridicat să ne îmbrățișeze, dar a tremurat toată, lipsită de puteri.

– Mamă, de ce nu ne-ai spus că te simți rău? Uite, copiii aceștia au observat că ceva nu e în regulă cu tine. Ți-am adus un medicament care sigur te va ajuta să-ți recapeți puterile și starea de sănătate. Ia o linguriță și culcă-te. Noi vom fi aici să-ți veghem somnul, orice afecțiune ai avea se va vindeca.

– Să nu vă supărați pe mine, dar cred că a venit timpul să merg la soțul meu. Nu voi lua praful, e mai bine să nu-l irosiți cu mine, să-l țineți mai bine pentru alți oameni mai tineri. Eu sunt în vârstă, mi-am trăit viața!

– Să nu ai nicio grijă, mamă, noi deja am aflat care e structura acestui praf și vom prepara oricât va fi nevoie. Ia-l cu încredere, trebuie neapărat să vezi și tu cum se reface și se vindecă planeta Pământ!