Capitolul 8 – Bunelul și „Curiosul” (Portugalia)

captiolul 9 - tara din vis
Capitolul 9 – Accidentul (Belgia)
September 30, 2019
captiolul 7 - tara din vis
Capitolul 7 – Arcadia (Ucraina)
October 16, 2019

Capitolul 8 – Bunelul și „Curiosul” (Portugalia)

captiolul 8 - tara din vis

Bunelul și „Curiosul”

Fruntea bunicului încă nu se descrețise după tot balamucul pe care îl avuse de tras în  ziua aceea, iar lumina plăpândă aruncată de flăcările din vatră făcea ca fața lui să pară și mai obosită, mai îngrijorată. Oaia cea bătrână fătase acum, spre seară, un miel cam șubred, iar bunelul se gândea foarte serios să-l aducă în casă, lângă sobă… măcar o noapte, până o să se pună pe picioare și o să se usuce binișor.

– După ce mănâncă, îl dau din casă, măi femeie, îi spuse el bunicii care, cu mâinile pline de aluat, se chinuia să scoată din cutie un chibrit ca să aprindă aragazul.

– Să-mi dai niște bulendre să pun pe jos, lângă sobă!

„A uitat sărmanul că vine fata cea mijlocie de la oraș cu copiii”, se gândi bunica. De când a căzut în fața porții, în timp ce făcea cărare prin zăpada până la fântână, uită mai tot… Voia să încerce să-l convingă să lase mielul lângă oaie, în grajd, dar sunetul sălbatic al rafalelor de vijelie îi înmuie inima.

– Cum să ții tu bietul animal afară pe o astfel de vreme, ce fel de Irod trebuie să fii? Lasă că au și pruncii destul loc să se zbânțuie și, în plus, poate vor și ei să vadă un mielușel așa de mic, că doar n-or vedea acolo la ei, în mijlocul orașului!

Dintr-odată, bunelul își întoarce capul spre peretele dinspre drum, pe care era spânzurat încă de când construise casa un ceas de lemn de nuc. Îl primise în dar de la unchiul Ion atunci când s-au cununat, semn că-și amintise că imediat trebuie să apară nepoții de la oraș. Se însenină la chip și parcă întinerit cu vreo douăzeci de ani, sări sprinten de pe canapea și se îndreptă spre ușă. Își aruncă pe el paltonul de lână, își înfundă capul în cușmă și ieși în curte să curețe zăpada care se așeza rapid la loc. Se gândi că ar fi în stare să facă cărări până la oraș, vreo 30 de kilometri, doar să poată sta mai mult cu nepoțeii, dar junghiul din șale care îi trecu ca o sabie prin tot pieptul și se opri în umărul drept îl aduse cu picioarele pe pământ.          

– Doamne, ajută-mă să ajung până la poartă, zise el, punându-și mănușa la loc, după ce-și făcuse semnul crucii. După ce isprăvi să facă cărarea până la poartă, puse două brațe de lemne la adăpost, ca să fie uscate mâine-dimineață. Nu obișnuia să facă focul dimineața, dar voia să fie cald în casă atunci când se vor trezi Mihai și Sofia.

Mihai era primul nepot, și bunelul, așa cum se cuvine, își punea multă nădejde în el. Voia să reușească să-l învețe tot ce știe și era sigur că îi va prinde bine în viață. De această dată voia să-i arate cum se leagă o mătură. Mălaiul îl pregătise de mult timp, din porumbul semănat chiar de ei doi în primăvară. Mâine e duminică, și, așa cum e firesc, vor merge la Sfânta Liturghie, dar luni vor avea o zi întreagă să trebăluiască.

Poarta scârțâi, însoțită de lătratul răgușit al celor doi câini care străjuiau intrarea în ogradă. Pe poartă au intrat Vasile, bărbatul Mariei, iar apoi Maria și copiii, ținându-se de poala hainei ei. Deși era mai mică cu un an și jumătate, Sofia crescuse destul încât să-și bage bunicul în încurcătură aproape de fiecare dată. Mamă-sa i-a îmbrăcat pe amândoi de li se mai vedeau doar ochii, iar bunelul, vrând să salute mai întâi băiatul din fața lui, îi întinse bărbătește mâna chiar ei. Obișnuită să fie confundată cu fratele ei, Sofia își dădu eșarfa de pe gură și lăsă să i se vadă alunița de pe bărbie și gropițele din obrajii încolțiți de ger.

„Încă de două-trei ori și se vor prinde copiii că mă joc cu ei, prefăcându-mă că-i confund”, gândi bunicul, luându-i în brațe pe amândoi, și intră în casă.

Pe masa de lângă plită creștea un munte de plăcinte… miroseau de uitai de unde vii și încotro te îndrepți!

– Ai făcut și cu curechi? întrebă Maria în timp ce se descălța.

 – Am făcut, mamă, cum să nu fac?

– Și vin la fiert ai pus? întrebă bunelul.

– Am pus, bărbate!

Bunica era genul de om care nu vorbea decât dacă o întrebai ceva și, chiar și atunci când o întrebai, îți răspundea în doi peri, în schimb plângea pentru amândoi, numai ea știa de ce.

Între timp, Mihai și Sofia se cățărară lângă sobă și, pe măsură ce se dezmorțeau, erau tot mai gălăgioși și mai energici. Așteptau nerăbdători să aducă bunicul mielul în casă. Nu mai văzură până acum un miel abia fătat și se așteptau să fie de mărimea unei pisici, cel puțin așa se putea înțelege din vorba lor copilărească și tare, motiv din cauza căruia, atunci când bunica îi chemă pe toți la masă, n-au auzit-o.

– În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh… începu cu voce apăsată rugăciunea bunicul, ca să le capteze atenția pruncilor.

În trei secunde erau lângă masă și se făcu atât de liniște, încât se auzea doar cum pocneau lemnele în sobă. După rugăciune, bunica turnă în căni de lut, unele dintre ele știrbite de timp, vin fiert cu mirodenii pentru cei maturi, iar copiilor, lapte cu miere. Plăcintele dispăreau ca zăpada primăvara, mai ales cele cu curechi, pe care, la fel ca mama lor, le îndrăgiră acum și copiii.

După masă, bunicul, cu o pătură veche, și Vasile, cu un felinar care semăna cu unul pe care Mihai și Sofia îl văzuseră într-un desen, în cartea lor de povești, au ieșit afară, să aducă mielul. Copiii s-au așezat pe marginea patului, cuminți, în așteptarea minunii.

După nici două minute, intră în casă Vasile. Și, apoi, și bunicul, ducând în brațe, învelit în pătură, puiul acela de oaie care se pregătea să facă cunoștință cu cei cu care, peste nici două luni, vor zburda pe seșul din spatele curții. După aproape un minut în care cei doi parcă nici n-au respirat, Mihai, care era mai fără frică, a întins mâna și l-a mângâiat pe spate. Imediat, altă pereche de mâini s-a oprit pe spatele cârlionțat și, astfel, au început amândoi să-l mângâie cu entuziasm.

Cei mari se uitau fără să scoată vreun cuvânt, fiecare străduindu-se probabil să-și amintească când au văzut ei pentru prima dată un miel abia fătat. Bunelul își amintea cu greu lucruri și întâmplări din copilărie. Amintirile din copilărie erau pătate de imaginea tancurilor, de bombardamente sau de plecarea la război a tatălui. Ultima amintire de când era copil este și cea mai dureroasă. Parcă vede și acum poștașul în capul uliței, un bărbat înalt, fără brațul stâng, în locul căruia purta o proteză meșterită stângaci chiar de el. Copil de opt ani, bunicul se ruga ca poștașul să nu ajungă până la casa lor sau să treacă pe lângă aceasta. Se gândi chiar să rămână nemișcat, doar să nu-l observe poștașul și să treacă mai departe. Știa, bietul de el, la cine venea poștașul și ce fel de vești aducea.

– E cineva din cei mari acasă, voinicule?

Simți că îi fuge pământul de sub picioare. Este ultimul lucru pe care și-l amintește foarte bine… pe urmă, are doar frânturi de amintiri – mama și frații plângând, veșmintele negre ale mamei etc.

Amintirile bunicii erau mai limpezi, dar le ținea numai pentru ea. Nu iubea să povestească decât despre mama ei. Își amintea cu drag despre cum o învăța mama, cântăreață la biserică, „Îngerul a strigat”, „Cuvine-se cu adevărat”, „Sfinte Dumnezeule…” și multe altele. Și, deși este aceeași melodie care se cântă și astăzi la biserica din sat, parcă din gura mamei, „Dumnezeu s-o ierte” suna într-un fel mai deosebit.

Nimeni n-a observat că, într-o umbră de lumină, pe patul de lângă sobă, Sofia ațipise. Deseori se întâmpla să adoarmă așa. Cu Mihai, în schimb, era mai greu. Uneori era o adevărată încercare să-l pui la culcare. Bunicul, sigur pe el, își asumă responsabilitatea să-l adoarmă în seara aceasta. Credea că-i va spune o poveste din colecția lui personală și inepuizabilă, dar nici prin gând nu-i trecea ce-l așteaptă. Era să fie noaptea reîntâlnirii bunelului Gheorghe cu copilul de zece ani, Gheorghe, fiul Mariei, văduva din marginea satului, și al lui Ion, pierit în război, răpus de un glonț care încă străpunge piepturi de generații…

Mihai era la pregătitoare și urma ca toamna viitoare să meargă la școală, așa că îi întreba  pe toți cei cu care stătea de vorbă despre experiența lor școlară, iar acum, l-a prins la colț pe bunicul. Era târziu să mai dea înapoi. Bunicul făcu o pauză lungă, se scărpină după ureche, înghiți în sec și începu:

– Pe vremea mea, școala nu era ca cea de astăzi. După război erau puține case întregi în sat. Primăria a fost și ea afectată, așa că au hotărât să construiască alta. Construiau mai ales femeile și tinerii, pentru că puțini bărbați s-au întors de pe front. După ce s-au asigurat că nu se dărâmă vechea clădire, au hotărât să facă școala acolo. La început, veneau puțini la școală. Nici eu n-am mers de la început. Trebuia s-o ajutăm pe mama la treabă și, în plus, ca să mergi la școală, aveai nevoie de îmbrăcăminte, de încălțăminte… Vara umblam desculț, iar iarna aveam o pereche de ciubote de gumă la patru. Le încălțam pe rând. Mie îmi erau mari tot timpul, iar pe fratele meu mai mare, Filip, aproape tot timpul îl strângeau, deseori până la sânge, dar și el voia să iasă din casă, sărmanul, Doamne, odihnește-l în Împărăția Ta!

La început eram adunați toți într-o clasă. Aveam o învățătoare tânără, trimisă din Hunedoara, și, cum noi eram mulți, deseori nu reușea să ne țină în frâu. Într-o zi am prins-o la poartă vorbind cu mama. Pe urmă am aflat că vorbise cu toți părinții colegilor mei de la școală. Din acel moment am fost cuminți și ascultători ca niște îngerași. Le ceruse voie părinților să ne pedepsească și niciunul n-a fost împotrivă… bine însă că nu s-a ajuns la așa ceva!

Din momentul în care am luat în mână creioanele colorate, le-a fost limpede la toți că am talent. Făceam niște desene grozave, și învățătoarea mea a început să-i dea târcoale mamei, să mă dea la o școală de artă sau, pentru început, să-mi cumpere acuarele. Nu erau cine știe ce scumpe acuarelele acelea și se găseau la noi în sat la magazin, dar nici de ele nu ne ajungeau bănuții. După multă insistență, promisiuni că voi fi ascultător, precum și cu mijlocirea învățătoarei noastre care mă avea la inimă, mama a cedat. Mă cheamă într-o zi și îmi întinse o traistă în care erau cincisprezece ouă. După socoteala ei, trebuia să-mi ajungă la schimb pentru o cutie de acuarele cu zece culori.

La magazin m-a întâmpinat un bărbat voinic, cu privirea aspră și cu nasul mare cât un cartof, sprijinit pe niște mustăți stufoase. Îl întâlnisem de câteva ori pe ulițele satului și încă de pe atunci prinsesem un soi de frică de el, iar acum tocmai el stătea în fața mea, între mine și acuarelele pe care le visam și ziua, și noaptea.

– De-al cui ești, măi, sfrijitule? tună el ca dintr-un butoi.

Adevărul este că eram destul de mic și fără vlagă în perioada aceea, abia pe urmă, pe la vreo doisprezece ani, am început să mă întind și să mă rotunjesc și eu, însă, până atunci, nimeni nu-mi spusese atât de direct și de jignitor că sunt mic. Frații mei erau mai voinici și mai mari decât mine, așa că mie-mi rămânea lucrul cel mai ușor de făcut… să dau mâncare la gâște, să duc vaca până la cireadă, eram bun și eu, așa că nu m-am simțit neputincios până atunci. Când mă pregăteam să mă întorc s-o rup la fugă, vânzătorul tună din nou:

– Hai că ai venit cu treabă, se vede că nu ești aici din întâmplare. Spune-i lui nenea… ce vrei?

Mie mi s-au înmuiat genunchii când l-am auzit. La fel ne alinta și tata, ne spunea „vino la nenea”, așa că, preț de un minut, n-am mai văzut și n-am mai auzit nimic. Când mi-am revenit, am început să bălmăjesc… ouă… îîîî… acua… acuarele… îîîîîîî… ouă…

Vânzătorul se întoarse din senin și se pierdu pe ușa din fundul magazinului, apoi apăru din nou cu un obiect straniu în mână. Mai multe tuburi, de diferite mărimi, erau prinse de o bază de fier, un pic înclinate, astfel încât ambele capete erau libere. Am înțeles rapid că era un fel de aparat de măsurat ouăle. În funcție de mărimea oului, se stabilea prețul de cumpărare. Din cincisprezece ouă ale mele, nouă au fost de cea mai mare mărime, iar șase, mijlocii. Era culmea să facă ouă mici, după câtă iarbă le aduceam din câmp. Uneori aveam bătături de îmi dădea sângele în palme de la atâta iarbă smulsă. Nu știi ce mândrie m-a apucat în acel moment… vezi Doamne, găinile noastre fac ouă mari. Dintr-odată nu m-am mai simțit chiar așa de „sfrijit”, cum mă numise vânzătorul și prinsesem un fel de curaj.

– Dar matale ce-o să faci cu atâtea ouă? îl întreb eu.

– Sunt pentru cei de la oraș, din Hunedoara, că ei n-au găini ca noi, le cumpără!

Unica legătură pe care o aveam eu cu orașul era învățătoarea mea, care trăise în oraș înainte de a veni la noi. Habar n-aveam că cei de la oraș nu aveau cum să aibă găini, nu știam atunci de blocuri, etaje, ascensoare… cu mintea mea de copil, credeam că toți trăiau așa cum trăiesc eu, că toți au găini, gâște, vacă etc.

Și, pe urmă, îl văd pe nenea vânzătorul că scrie ceva într-un caiet vai de el, apoi se apleacă sub tejghea și se ridică de-acolo cu acuarelele mele în mână. Le învelește într-o hârtie ce mirosea a săpun, apoi ia un ou dintre cele aduse de mine și mi le întinde. Mi-amintesc că, prin clasa a VI-a sau a VII-a, am primit un premiu pentru rezultate deosebite la învățătură. Am primit altele și după aceea, dar n-am mai avut niciodată o bucurie, o împlinire așa de mare ca atunci când am luat în mână acele acuarele. Inima alerga înaintea picioarelor spre casă. Când am ajuns, mi-am pus apă într-un pahar și am pictat până după miezul nopții. Oul? Oul l-am spart, dar nu mai conta nimic, aveam acuarele!

– Nu dormi, Mihăiță?

– Nu, bunicule, povestești foarte interesant, eu am acuarele și acasă, și la grădiniță. Acasă am cu 24 de culori și pensule de diferite mărimi. Tu câte aveai?

– Ei… câte? Una singură. Mi-a smuls fratele meu Filip o pană dintr-o aripă de curcan. Mai spre vârful aripilor sunt pene potrivite pentru așa ceva. Din pene de curcan sau de gânsac mai făceam cu frații mei plute pentru pescuit. Pe mine mă luau la pescuit pentru că ziceau că le port noroc. La un moment dat, am prins un crap cam de vreo două kilograme, iar altă dată, unul de un kilogram și jumătate, în rest – așa, de-o palmă, dar era sărbătoare când făcea mama pește prăjit, cu mujdei cu miez de nucă și mămăligă „dintre perne”.

Urmă o scurtă pauză, în care bunicul adulmecă, așteptând parcă să simtă mirosul acela de pește prăjit și mujdei, semn că amintirea lui a luat forma unei vii și reale retrăiri.

Nu degeaba aduse bunelul vorba despre pește… Se plânse Maria la telefon, când au vorbit ultima oară, că Mihai nu vrea să mănânce pește. Nu pentru că nu-i plăcea, nu era, Doamne ferește, alergic, pur și simplu, nu voia să bage în gură pește, de niciun fel. Își făcuse un plan bunelul să meargă împreună cu ginerele și copiii la pescuit la iazul de la marginea satului. Este unul și mai aproape, doar că acolo trage mai bine. Avea nădejde că, dacă va prinde singur un pește, va accepta să-l mănânce, va vedea ca e bun și va începe a mânca de-acum înainte.

 Din vorbă în vorbă, se făcu ora zece.

– În alte zile dormeam dus, zise bunelul, dar azi nu mă fură somnul. Sigur m-am molipsit de la piciul ăsta, că are atâta energie… și mai și doarme în fiecare zi după-amiaza. Trebuie să-l adorm cât mai curând, altfel, mâine o să ne fie somn și o să căscăm cât va ține slujba la biserică. Parcă citindu-i gândurile, Mihai întrebă deodată:

– Bunicule, când erai mic, mergeai la biserică?

Bunicul oftă adânc, își întoarse privirea înspre icoana din colțul îndepărtat al odăii și rosti ceva cu o voce abia auzită, apoi se întoarse spre Mihai și îi spuse:

– Mergeam, dar destul de rar, pe vremea mea nu prea aveai libertate să te duci la biserică și nu prea găseai biserici deschise, ca azi. Duminica asta era slujbă la noi în sat, duminica viitoare, în satul vecin, în cealaltă, la mănăstire, în vârful muntelui… Noi mergeam de multe ori la mănăstire. Mama era o femeie foarte energică și mergea fără probleme pe drumul șerpuit până sus, însă eu  oboseam de nu mai aveam vlagă să mă zbânțui în jurul bisericii, cu ceilalți copii care veneau cu căruțele, și stăteam cuminte, la picioarele mamei, de-i creștea inima ca o pâine, de bucurie. Iar la coborâre… vorba aceea: „la vale merg și bostanii”. Săream ca un greieraș de pe o piatră pe alta până jos. La poalele muntelui curgea un râuleț cu apă limpede, în care înotau peștișori argintii. Când ne îndreptam spre mănăstire, traversam râul pe un pod de lemn care scârțâia amenințător și se clătina când pășeai mai apăsat, însă, la întoarcere, mama îmi dădea voie să mă descalț și să trec prin apă, pentru că nu era prea adânc râul. Îmi amintesc că într-o zi m-am tăiat însă la talpă și, după aceea, singur nu mai voiam să intru și treceam cu mama de mânuță, cuminte, podul.  Preotul bătrân de la mănăstire semăna un pic cu vânzătorul acela de la magazin, doar că acesta avea și o barbă deasă și albă, pe care și-o pieptăna într-una, iar apoi sufla în pieptene și îl punea în buzunarul de la reverendă. Odată chiar mi-a venit un gând, oare ce-ar face părintele Ignatie dacă și-ar pierde sau și-ar uita undeva pieptenele… Am uitat să-ți spui, măi Mihai, că m-am împrietenit cu vânzătorul! Îl chema Andrei și, pe măsură ce vorbeam cu el, îmi amintea tot mai mult de tata, mai ales când spunea „hai la nenea” sau „spune-i lui nenea”. O dată, de două ori pe lună, iar iarna și mai des, pentru că se făcea întuneric mai repede, mă duceam să cumpăr petrol pentru lampă și, de fiecare dată, nenea Andrei mi se părea tot mai bun și mai blajin, iar vocea lui nu mai era ca un tunet în liniștea serii, ci, mai degrabă, semăna cu curgerea râului peste care treceam în drumul spre mănăstire.

 Atunci când crezu că, gata, doarme, bunicul vru să se ridice să stingă lumina și să tragă plapuma peste Mihai, dar se întâlni cu doi ochi larg deschiși, însetați de istorisiri și de întâmplări „bunicești”. Se vedea că îi plăcea băiatului compania lui, iar asta îi dădea aripi. Voia ca nepotul lui să prindă drag de viața la țară. Considera că aici, în mijlocul creației neprihănite a lui Dumnezeu, copilul are șanse să crească și să devină un om așa cum trebuie. Vedea orașul ca pe o închisoare mare. Încă nu putea să se împace cu faptul că cineva în lumea asta e nevoit să cumpere ouă!

– Bunicule, eu am la grădiniță un prieten cu care mă joc cel mai mult și, uneori, nu putem împărți jucăriile sau creioanele colorate. Crezi că e un prieten bun?

 – Dar tu ești un prieten bun? răspunse bunelul zâmbind. Dacă tu ești un prieten bun, vei avea parte de prieteni buni, iar dacă tu nu ești, nu vei avea nici tu parte de unul bun. Cu sora ta, Sofia, ești prieten?

– Dar suntem frați, trebuie să fim și prieteni?

– Când eram mic, voiam să-mi fac și eu un prieten. Nenea Andrei se transformase într-un un fel de unchi, un protector și povățuitor. Am început să-mi caut un prieten printre cei de vârsta mea. Aveam un coleg, Dinu, care umbla tot timpul tuns scurt și, din cauza asta, urechile sale păreau nefiresc de mari. Noi îi spuneam „Urecheatul”, iar el nu se supăra. Fiecare aveam câte o poreclă. A mea era „Dințosul”, din cauza dinților mari din față. Într-o zi, m-am gândit să fac un portret al unui om care să aibă tunsoarea și urechile lui Dinu și gura mea, zâmbind, astfel încât să se vadă dinții, ca să-mi amuz familia și colegii de școală. Dar n-am apucat să-l fac pentru că începuse strânsul porumbului și, chiar dacă nu era la fel de amuzant, nu aveam de ales. Aveam locul meu acolo, la desfăcut porumbul. După ce intram în casă, nu mai voiam decât să beau o cană de lapte de capră, proaspăt muls, și să mă culc. Mai era un băiat, candidat la prietenie, Cornel, poreclit „Văcarul”. Moștenise porecla tatălui său, care era văcar în sat la noi. Când a mai crescut și a început lumea-n sat să vorbească de el, ca să nu-l încurce cu tată-său, au început să-i spună „Văcarul cel tânăr”, iar noi începusem să-i spunem ”Văcarul junior”. Era mai mare decât mine cu doi ani, era zdravăn, și toți se temeau de el, așa că eu credeam că mi-ar prinde bine un astfel de prieten. Cel de-al treilea băiat ochit de mine pentru rolul de prieten era vecinul meu, tot Mihai, „Viteazul”. Eram un pic invidios că avea această poreclă și consideram că o purta pe nedrept, doar pentru că era cu jumătate de an mai mare decât mine, dar mai viteaz, nicidecum!

Eram prieten cu toți trei, ne jucam împreună, făceam șotii deseori, dar credeam că cel mai bun prieten e altceva, ceva mai sus, mai adevărat! Nu știu cum s-a întâmplat într-o zi de am dat jos parul pe care stăteau la uscat oalele în care punea mama laptele „la scopt” pentru brânză. S-au făcut țăndări toate! Atunci, fratele meu, Filip, i-a spus mamei că el le-a dat jos când întorcea căruța ca să iasă din ogradă și, astfel, am scăpat de pedeapsă. Cam așa vedeam eu prietenia, dar între noi era altceva. Uneori, împreună cu „Viteazul”, cu „Urecheatul” și cu „Văcarul”, de dimineață ne jucam frumos, iar până seara ajungeam să ne batem și pe urmă nu mai vorbeam două-trei zile.

Într-o seară, după o astfel de chelfăneală, am intrat în casă necăjit că nu voi avea niciodată un prieten bun, de nădejde. Mama răsturnase mămăliga pe un fund de lemn, făcut de tata înainte de război, și noi ne-am așezat în liniște la masă. Avusem parte de o vară secetoasă, făina era pe sfârșite, iar până la toamna viitoare, când vom strânge din nou porumbul, era cale lungă! Mămăliga era cu fiecare zi tot mai mică. Dacă înainte mama repeta tot timpul „Mănâncă cu mămăligă!”, acum era nevoită să spună „Mănâncă și din farfurie!” sau „Nu mânca numai mămăligă!”.

Eu eram în creștere și, uneori, după joaca istovitoare cu băieții, când simțeam că aș mânca, vorba aceea, „și un cal”, porția mea de mămăligă abia îmi ajungea pe-o măsea, dar am observat că, de la o vreme, crescuse iar, deși îmi dădeam seama că făina nu s-a înmulțit în cămară. Ciudat era că porțiile fraților mei erau la fel de mici ca mai înainte. Am urmărit într-o seară pe mama, să văd ce se întâmplă, și ceea ce am văzut mi-a schimbat credința despre prietenie până în ziua de azi! Făcuseră o înțelegere, ca, în fiecare seară, pe rând, câte unul dintre ei să-mi dea jumătate din porția lor de mămăligă. O dată sau de două ori pe săptămână, unul dintre ei mânca mai puțin pentru ca eu să mă satur! Ce-mi mai trebuiau prieteni, sau, mai bine zis, de ce trebuia să-mi mai caut prieteni? Uite prietenii! Să te strădui, măi Mihăiță, să fii cel mai bun prieten cu Sofia și să cauți prietenia ei!

Din odaia vecină se auzea un sforăit ușor. Dormea și mielul pe păturica așternută la gura sobei, lângă lemnele pregătite pentru mâine-dimineață. Copilul adormise. Povestea bunicului crescu într-un vis. Mihai împreună cu bunicul lui erau la magazin, cu cincisprezece ouă într-o traistă, ca să le schimbe cu o cutie de acuarele. Le ieși în întâmpinare un bărbat înalt și voinic, nenea Andrei, care le dădu un baton de ciocolată de casă, iar apoi scoase aparatul acela ciudat, de măsurat ouăle. Trecură cu picioarele prin râul plin cu pești argintii, în drum spre mănăstire, iar apoi se jucară împreună cu „Urecheatul”, „Văcarul” și „Viteazul” de-a v-ați ascunselea, iar Mihai căpătă și el o poreclă: „Curiosul”.

 Sfârșit!