Capitolul 9 – Accidentul (Belgia)

captiolul 8 - tara din vis
Capitolul 8 – Bunelul și „Curiosul” (Portugalia)
October 1, 2019

Capitolul 9 – Accidentul (Belgia)

captiolul 9 - tara din vis

Accidentul

E târziu, soarele apus și-a dus la culcare și ultima rază, iar noaptea îmbrăcată în rochia ei de stele dansează peste pământul topit de căldura zilei.

 Este aproape miezul nopții, iar eu nu reușesc să adorm. Mă furișez în grădina din spatele casei și mă întind pe iarba acoperită de rouă. Hmmm… ce frumos miroase grădina bunicilor, ce frumos cântă greierii!

Pământul doarme liniștit sub mine, iar cerul înstelat mă privește blând. Puzderia de stele strălucitoare mă amețește… le văd cum se mișcă, unele coboară iute și se sting, altele clipesc strălucind fericite și pline de viață. În liniștea nopții îmi aud inima cum bate. Bate în același ritm cu steluțele care clipesc. Închid ochii și mă întreb dacă ele știu că vibrăm în același ritm. Cum ar putea ști? Ele sunt atât de departe, sunt fermecătoare și pline de mister, iar eu sunt atât de mică, ascunsă aici, în iarbă, gândindu-mă la ele. Nu voi putea să le ajung niciodată, aș vrea dar nu am cum! Le văd așezate într-o spirală strălucitoare și mi-aș dori să fiu și eu prinsă în vârtejul lor.

Mi-e somn… Un vânt răcoros începe să adie, un vuiet ușor îmi umple urechile și amețesc. Sunt într-un carusel sau visez?  Cineva îmi mângâie tâmplele și îmi spune să mă trezesc, pentru că am ajuns. Am ajuns? Unde? Și cine-mi vorbește? Visez…

– Nu, nu visezi! Ai ajuns acolo unde ți-ai dorit, în lumea noastră, a stelelor. Ești la 2,5 miliarde de ani-lumină de Terra. Eu sunt Andromeda, una dintre fiicele mărețului Univers. Am simțit cum inima ta pulsează odată cu a mea și ți-am auzit dorința, micuța mea!

„Andromeda, fiica Universului? Lumea stelelor? Visez!”, mi-am zis din nou. Dar nu visam. Era acolo, în fața mea. Era minunată și strălucitoare, iar păru-i lung și auriu se pierdea într-o spirală parcă fără de sfârșit. Părea un miraj, dar tristețea de pe chipul ei m-a trezit din fericirea care mă cuprinsese. 

– Ești neasemuit de frumoasă, stăpânești o parte din împărăția Universului, strălucești și ai sute de miliarde de steluțe prinse în vârtejul tău și, cu toate acestea, te văd tristă. Ai putea să-mi spui de ce?

– Suflet frumos, o să-ți spun ce mă apasă, dar tu nu trebuie să te îngrijorezi pentru mine. Sunt tristă puțin pentru că îmi e dor de sora mea, Calea Lactee. Știi? Eu am nenumărate surori, dar ea îmi este cel mai aproape și aștept cu nerăbdare clipa în care o să o întâlnesc, chiar dacă trebuie să mai aștept câteva miliarde de ani, a zis ea și a zâmbit cu amărăciune.

„Miliarde de ani?”, am gândit eu – poate nu am înțeles bine. Dar dându-mi seama că mă privește, i-am răspuns:

– Dar nu trebuie să fii tristă pentru că în final o să vă întâlniți, trebuie doar să mai aștepți ,,puțin”.

– Știu, micuțo, e doar o chestiune de timp. Deja ne îndreptăm una către cealaltă. Adevărata mea temă este că o să-mi pierd din strălucire, că steluțele mele se vor stinge, iar mie mi-e așa de frică de întuneric….

– Ți-e frică de întuneric? Ție? am întrebat uimită.

– Da, mi-e frică de întuneric, mi-a răspuns cu o voce pierdută. 

O tristețe adâncă m-a cuprins și pe mine. Mă simțeam neputincioasă. Dacă ei, care era atât de impunătoare și de măreață, îi era frică, eu ce puteam să mai zic? Aș fi vrut să o îmbrățișez, să-i mângâi părul auriu, să-i pot zice ceva, să o încurajez, dar nu puteam, eram uimită. O lacrimă caldă mi-a curs pe obraz. Ea s-a întristat și mai mult.

– Vezi, micuța mea, te-am supărat și pe tine… Acum suferi și tu cu mine și nu e drept.

Avea dreptate, sufeream, dar nu trebuia să-i arăt. Ea fusese atât de bună cu mine, iar eu, în loc să o ajut, i-am făcut mai mult rău. Mi-am șters lacrimile și i-am spus:

– Știi ce? Nu trebuie să-ți fie teamă de întuneric. Privește-mă! Eu trăiesc pe Pământ, unde există și zi, și noapte. Noaptea aduce întunericul în lumea mea, și mie nu mi-e frică de el! Dacă nu ar fi existat întunericul, eu nu te-aș fi întâlnit niciodată, nu aș fi cunoscut stelele și Luna. Tu exiști în întuneric! Dacă nu ar fi întunericul, cine ți-ar mai putea vedea frumusețea și strălucirea? Întunericul este parte din tine! Steluțele tale nu vor dispărea toate pentru că altele noi se vor naște. Și știi ce? Te vei întâlni cu sora ta, Calea Lactee, ale cărei steluțe se nasc mai des și veți străluci împreună în imensitatea întunericului, iar părintele vostru, Universul, va avea grijă să vă țină în viață pentru totdeauna. Te rog, nu fi tristă, nu ai de ce… Întunericul este prietenul tău până la urmă, el îți evidențiază frumusețea.

M-a ascultat tăcută și, dintr-odată, chipul i s-a luminat. Ochii ei mari și frumoși mă priveau cu blândețe. M-a mângâiat pe creștet și mi-a spus zâmbind:

– Credeai că ești mică și neînsemnată, pitită acolo, în iarbă, în grădina bunicilor tăi și te gândeai la măreția noastră. Să știi, copil frumos, că tu, un strop de energie ce ești, m-ai făcut să văd și să înțeleg ceea ce frica nu m-a lăsat să fac. Așa cum spui, măreția mea nu poate fi văzută fără întuneric, iar noi am apărut pentru a exista împreună. Îți mulțumesc, micuța mea!

Eram atât de fericită! Andromeda râdea. M-a cuprins în brațele ei lungi, m-a sărutat pe frunte și am început să dansăm. Caruselul pornise din nou… Steluțele îmi șopteau vorbe dulci la urechi, iar părul Andromedei îmi atingea fața. Am amețit, mi-e somn… dar cineva îmi mângâie fruntea și îmi spune să mă trezesc. Nu vreau să plec din brațele ei, dar simt cum cineva mă smulge de acolo…

…Simți cum o cuprindea un fior amețitor și rece. Foarte rece. Ca și când cineva îi scosese inima și i-o înlocuise cu un țurțur. Nu simțea nicio durere. Parcă se întorsese de pe „lumea cealaltă”.

Dintr-odată, a simțit o atingere caldă, aceea a unei mâini ocrotitoare și bune. Își simțea capul greu, corpul înțepenit și, încetișor, a deschis ochii și a văzut un băiat aplecat deasupra ei, ținându-i mâna ferm. Nu mai putu să-și ia privirea de la chipul băiatului. Ochii lui dulci parcă o priveau direct în suflet. Era atât de aproape de el, că îi putea vedea toate trăsăturile, însă ochii băiatului o fascinau cel mai mult. Avea niște ochi de culoarea cărbunelui – atât de închiși la culoare, încât cu greu îi puteai distinge pupila. Părul lui blond flutură în adierea ușoară a vântului. Părea speriat. Nu își dădea seama de ce.

– Ești bine? Te rog să îmi răspunzi, îți simți corpul? întrebă el.

– Cine ești tu? Ce s-a-ntâmplat? Unde mă aflu ? Am avut un soi de vis ciudat, a adăugat repede fata, ușor amețită.

– Mă numesc Adam. Ai căzut de pe o stâncă, suntem în munții Făgăraș. Cred că te-ai lovit la cap, ai fost mult timp inconștientă.

– O, Doamne! Te rog, promite-mi că nu voi muri! a strigat ea speriată.

– Sper că nu vei mai păți nimic de aici înainte. Voi avea grijă de asta. Trebuie să chemăm salvamontul, doar că, din păcate, eu nu am telefon, spuse Adam înroșindu-se până în vârful urechilor.

A luat telefonul și a format un număr. Aștepta neliniștit un răspuns. Nu se auzea clar ce spunea. Fata nu se putea concentra ca să-i deslușească vorbele, era, în schimb, foarte dezorientată. Se uită în jurul său și observă peisajul. Era de vis. În depărtare vedea piscurile  munților… Făgăraș. Din creasta masivului văzu cum se desprind un mare număr de spinări prelungi (picioare de munte) dispuse aproape perpendicular pe creastă, cu lungimi și, mai ales, cu înfățișări diferite. Unele ramificații erau în mare parte abrupte și stâncoase în apropierea crestei, domolindu-se numai sub mantia pădurilor de conifere. Privirea îi fu reținută de acele ramificații, cu aspectul lor de muchie foarte îngustă și pe alocuri zimțată. Vârfurile erau înzăpezite. Era deja iarnă? Cerul azuriu era plin de nori. Erau ca de puf. Lângă ea zări o floaredecolț. Nu mai văzuse niciodată așa ceva. Petalele albe păreau să fie făcute din nea. Razele soarelui orbitor emanau o căldură ireală. Un izvor cu apă limpede curgea rapid la vale, susurând clar în liniștea văzduhului. Copacii, tremurând în adierea vântului, își scuturau podoaba de aur și de aramă. Nu își dăduse seama până atunci cât de moale era iarba. Era ca un covoraș de mătase.

Așteptarea era dureroasă. Nu știa dacă va rămâne în viață, nu își mai simțea corpul. A început să plângă.

– Te rog, nu plânge! Totul va fi bine, îi spuse el cu o voce liniștitoare, privind-o îndelung. Adam se uită atent la chipul fetei. Ai fi zis că era de porțelan… ca și cum doar cu o simplă atingere i-ar fi putut strica acea frumusețe. Parcă în ochii săi se oglindea un ocean întreg – mai multe nuanțe de albastru și undeva, aproape de pupilă, se putea vedea o mică pată, care avea forma unei stele… o stea aproape invizibilă, care i se păru aurie. Fără să-și dea seama, el zise cu voce tare:

– O stea… Mi-ar plăcea să-ți cunosc numele.

Fata rămase îndelung pe gânduri, cu privirea pierdută, ca și cum ar fi vrut să îndepărteze o ceață groasă… și încremeni, fiindcă își dădu seama că nu-și amintea propriul nume…

Dintr-odată, se auzi un sunet care devenea din ce în ce mai intens, până la a fi asurzitor.  Amândoi au ridicat capul în același timp și au văzut un elicopter care căuta un loc pe-aproape de ei, unde să aterizeze. Odată ce a ajuns pe sol, din elicopter au ieșit medicii cu o targă, alături de care au coborât o femeie și un bărbat care păreau extrem de îngrijorați și speriați.

– Andromeda!!! strigară amândoi într-o singură voce, alergând spre fată.

Deci Andromeda era numele său. O chema la fel ca pe steaua din visul ei, ori, mai bine zis, din viziunea pe care a avut-o în timpul în care a fost în stare de inconștiență, așa cum îi spusese Adam. Și acea femeie elegantă, copleșită de emoție, și acel bărbat bine, cu ținută impunătoare și stăpânire de sine, erau părinții ei!

A respirat adânc, își simțea corpul foarte slăbit. O rafală de vânt a început să bată, răscolind frunzele gălbui și ruginii, vestind următorul anotimp și următoarea etapă din viața Andromedei.

– Credeam că voi muri, le spuse fata celor doi adulți. Acest băiat mi-a salvat viața, numele său este Adam și nici măcar nu știu cum să-i mulțumesc îndeajuns.

Un zâmbet cald a apărut pe fața lui:

– Nu trebuie să îmi mulțumești…

Peisajul văzut din elicopter era neașteptat de frumos. Culmile erau acoperite de brazi înalți, dealurile purtau mantii colorate, pe câmpii se zăreau animale. Îi aminteau de vacanțele petrecute la țară, împreună cu bunicii. Pajiștile erau smălțuite cu flori sălbatice. Nu mai văzuse de mult timp o priveliște atât de magnifică.

Cine ar fi crezut că o vacanță cu familia la munte ar putea deveni o tragedie? Sigur nu Andromeda. Pentru ea, orice călătorie departe de societate era o tragedie. Așa s-a declanșat o ceartă intensă între ea și părinții ei, de unde singura scăpare era singurătatea, încât Andromeda a luat decizia de a se aventura în natură, oricât de dezgustătoare o găsea atunci.

În aerul rece al zilei de toamnă, fata se aventură prea departe, inconștientă de pericolele care o așteptau. Foșnetele din împrejurimi au făcut-o pe Andromeda să se lanseze într-o fugă panicată. Neatentă, se împiedică de o rădăcină pierdută și căzu într-o prăpastie. Adam, un tânăr care era prin preajmă, auzi un țipăt de teamă absolută și se îndreptă repede spre cea mai periculoasă zonă a pădurii, încercând să își dea seama de unde a venit sunetul acela, atât de înfricoșător. În obscuritatea codrului, ramurile ascuțite ale copacilor semănau cu niște mâini gata de a prinde pe oricine, iar rădăcinile erau ca niște șerpi care se încolăceau între ei.

– Pe pământul umed am dat de o urmă care ducea spre prăpastie. Am ocolit râpa și am dat peste Andromeda, era inconștientă. Am fost confuz și înfricoșat, și am dorit să-i sar în ajutor după ce am constatat că era într-o stare critică, povesti pentru a nu știu câta oară Adam, la solicitarea Andromedei și a părinților ei, atunci când veni din nou să o viziteze la spitalul din încântătorul oraș Sibiu. Pacienta Andromeda Calisto se simțea din ce în ce mai bine, iar medicii aveau previziuni pozitive, în ciuda amneziei care încă o stăpânea.

După o săptămână, cei doi adolescenți împreună cu părinții Andromedei părăseau spitalul. Calea lor era blocată de jurnaliștii hotărâți să obțină cât mai multe informații demne de atenția publicului.

Cine era salvatorul Andromedei? Cine era eroul din Făgărași?

Modest și chipeș, Adam  era un băiat slab, atât de slab, încât hainele atârnau într-un mod bizar pe el. Avea un păr blond, care îi venea tot timpul în ochii de cărbune, și o privire tristă și misterioasă. Tatăl său plecase când el împlinise trei ani, lăsându-l singur cu mama sa. Câțiva ani mai târziu, mama lui s-a îmbolnăvit și a murit din cauza lipsei de mâncare și din cauza lipsei de medicamente. În aceste împrejurări, el a fost trimis să locuiască cu bunicul său la poalele muntelui, într-o cabană mică, în satul Gherdeal, satul în care mai trăiesc doar șapte oameni, unde o casă costă cât un salariu mediu din țară… Un sat în ruine, aflat în apropierea fermecătorului și liniștitului oraș Făgăraș.

Adam și bunicul său trăiau în niște condiții pe care puțini și le pot imagina. Nu aveau foarte multă mâncare. Iarna, când venea zăpada și vântul sufla cu putere, nu aveau cu ce să se încălzească. Nu aveau medicamente și, ca să poată să meargă să cumpere câteva pentru bunicul său bolnav, Adam câștiga mai te miri ce: mergea cu oile la păscut primăvara și vara, iar iarna și toamna lucra la o fierărie din oraș. De mers la școală nici nu se punea problema. Și pentru că orașul se afla la poalele muntelui, Adam se trezea în fiecare zi la ora cinci, când cocoșul cânta. Apoi pregătea de mâncare pentru bunicul său, căci el nu se întorcea decât foarte târziu seara și străbătea versantul muntelui, prin pădure, până la fierărie.

Cei doi adolescenți și părinții, Venus și Pluto Calisto, au reușit până la urmă să înainteze prin marea de oameni și să ajungă la mașină. Domnul Calisto a răsucit cheia în contact, iar mașina a pornit fără efort. Conducea încet, încercând să nu se lase distras de toate obiectivele îndreptate asupra lor. Adam încă era șocat de toată atenția primită de când cu accidentul. Titlul de ,,erou”, parcă primit peste noapte, îl făcea să se simtă ca-ntr-un vis. Încă nu-i venea să creadă că părinții Andromedei au decis să-l adopte, să-i ofere o viață îndestulătoare din punct de vedere material și o educație mai bună. De mâine avea să se ducă la școală! Era conștient că totul avea să se schimbe. Ce înseamnă destinul! Acum ești într-un loc, un anonim care încearcă să-și croiască anevoios drumul prin viață, iar în momentul următor ești într-un alt loc, devenind un privilegiat al sorții! Ce schimbare uimitoare se produce atunci când îți pasă și alegi să-i ajuți pe ceilalți!  

Drumul cu mașina s-a scurs lin, pe muzică liniștitoare, și nici nu și-au dat seama când au ajuns la reședința familiei Calisto. Casa uriașă, aranjată într-un stil pe care Adam nu îl mai văzuse niciodată pe străzile din Făgăraș, pe care mergea zi de zi în drum spre fierărie, era decorată cu stele și planete. În spatele acelei clădiri impresionante, se putea observa o cupolă care, pentru Adam, nu reprezenta decât măreția casei, dar, pentru un om plimbat prin lume, se vedea clar că era un „observator”.

Cei din familia Calisto îi făcură turul casei și i-au prezentat noua sa cameră: o cameră destul de spațioasă, cu un pat, un șifonier, un birou și chiar și un calculator. Geamurile mari făceau ca încăperea să pară și mai luminoasă și mai primitoare. Parchetul lucios oglindea încântarea de pe fața băiatului. Nu-și putea crede ochilor!  

Patul era moale și pufos și nu mică îi fu surprinderea să constate că tavanul camerei era decorat cu stele și planete, în stilul clasic al acelei case. După ce și-a lăsat lucrurile, puține, de altfel, în noua sa cameră, Adam fu condus, împreună cu Andromeda, spre o cameră încuiată din aripa dreaptă a casei. Până atunci, Adam văzu atâtea lucruri uimitoare la reședința familiei Calisto, încât crezu că nu mai poate vedea nimic care să îl surprindă. Își reținu gândul când văzu planetariul cu saltele pe jos…

Câteva ore mai târziu, cina era gata. Cu toții se așezară la masa rotundă de stejar din sufragerie. În fața lor se aflau platouri pline de legume coapte și cărnuri felurite. După ce au mâncat, cei doi adulți le-a propus Andromedei și lui Adam ca, în următoarea zi, să se întoarcă la locul accidentului, gândindu-se că poate acest lucru avea să îi reîmprospăteze memoria fiicei lor. Cei doi acceptară fără nicio ezitare, crezând că e o idee bună și că avea să fie distractiv. 

Treziți înainte de răsăritul soarelui, bine echipați, copiii și-au luat bicicletele și au pornit la drum. Adam era tăcut, oarecum îngrijorat de reacția pe care ar fi putut-o avea Andromeda.

Peste ceva vreme, ajunși la locul faptei, cei doi lăsară bicicletele și le sprijiniră de trunchiul gros al unui brad bătrân. Luând-o de mână, Adam o conduse încet pe Andromeda către stânca cu pricina. Acesta începu să-i povestească din nou tot ce se întâmplase atunci când o salvase. În timp ce vorbea, băiatul, inconștient de faptul că se apropia din ce în ce mai mult de marginea prăpastiei, a alunecat cu tot cu bucata instabilă de pământ pe care stătea. Instinctiv, fata îl prinse de mână la fix, conștientă fiind însă că nu îl putea susține mult timp. Cuprinși de groază, amândoi începură să strige după ajutor, dar nimeni nu era prin preajmă. După ceva timp, crezând că eforturile lor erau în zadar, Adam o îndemnă pe Andromeda să-i dea drumul, dar aceasta, bineînțeles, refuză. Ea începu să plângă și să strige din nou, din ce în ce mai tare. Dar, dintr-odată, uitându-se în ochii lui Adam și ținându-l de mână, amintirile terifiante începură să-i inunde mintea. Toate sentimentele de agitație, de disperare, de frică și de neputință care o năvăliseră atunci o bântuiau din nou. Dar toate aceste simțiri și spaima de pe chipul prietenului ei i-au readus amintirile. Acum era perfect conștientă de tot ceea ce avusese loc. Deși era panicată, cu o forță surprinzătoare, fata a început să strige și mai tare după ajutor și a fost uimită să audă lângă ea lătratul unui câine. Epuizată, aceasta și-a întors încet privirea și a văzut un vânător care se îndrepta în fugă spre ei. Omul l-a salvat pe Adam, spre ușurarea Andromedei, care era aproape leșinată. Copiii i-au mulțumit, dar acesta le-a spus râzând că meritul este al câinelui, pentru că el a fost cel care i-a găsit. Bărbatul i-a sfătuit să se ducă acasă, iar apoi și-a văzut de drum.

Adam i-a cerut iertare Andromedei, pentru că nu a fost atent și pentru că i-a provocat o asemenea spaimă, însă fata i-a mulțumit, spunându-i că datorită lui și-a recăpătat memoria.

Speriați și obosiți, dar totuși fericiți, copiii au răsuflat ușurați că totul s-a terminat cu bine. Datorită celor întâmplate, Andromeda a descoperit că natura este o sursă infinită de frumusețe și relaxare, iar ieșirile – prilejuri de a cunoaște bunătatea sufletului omenesc. Și-a promis că nu va mai evita ieșirile în natură, din contră, va profita din plin de fiecare clipă de încântare oferită de razele mângâietoare ale soarelui, indiferent de anotimp, de plantele care împodobesc peisajele, de apele care îngână cântece duioase, de stelele pe care dintotdeauna le-a admirat din spațiul casei și care strălucesc și mai tare în întunericul atotcuprinzător al nopților în aer liber, de piscurile care spun lecția demnității și a nesupunerii…

Andromeda și Adam au pornit împreună spre casă, pe drumul cel mai lung, admirând încă o dată frumusețea neasemuită a peisajului și simțind în nări adierea dulce-amăruie a vântului de toamnă.